Tulburarea de ataşament se mai denumește în literatura de specialitate tulburare reactivă de ataşament. Când discutăm de tulburările de atașament, facem referire la două mari categorii:
Atașamentul inhibat al copilului în relaţia cu adultul
În această tipologie de tulburare reactivă, copilul este puțin comunicativ, inhibat, retras, ambivalent, nonresponsiv, cu un grad mare de evitare şi cu dificultăţi în autoreglajul emoţional. În cazul acestei tulburări copilul pare să aibă sistemul de atașament dezactivat, nu acceptă să fie consolat de adulții din jur.
Pentru copii abandonați care cresc de la naștere în centre de plasament, se formează un atașament cu adultul care-l îngrijește. Ce lipsește cu desăvârșire acestor copii este încrederea, aceștia necesitând răbdare și blândețe din partea adulților pentru a învăța să aibă încredere.
Atașamentul dezinhibat, nediferenţiat al copilului în relaţia cu adultul.
În această tipologie de tulburare reactivă, copilul se agaţă (din punct de vedere psihic) de adulţii cunoscuți sau chiar necunoscuţi, îşi manifestă afecţiunea nediferenţiat între cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi, sunt hipervigilenţi la răspunsul adulților. Această tulburare este specifică pentru copii ce sunt abandonați şi neglijați extrem, cu o mare nevoie de relație. Deși este un comportament riscant, copilul încercă prin orice mijloace să obțină o relație.
Este o reactivitate periculoasă, aceşti copii sunt dispuşi să urmeze adulţii necunoscuţi, fără a-i verifica sau fără a cere voie adulților de referință. Severitatea acestei tulburări este starea de insecuritate, lipsa unei persoane preferate care să joace figura de atașament. Foamea copilului de relație este atât de mare încât pur și simplu colecționează adulți cu scopul de a avea de cine se agăța afectiv.
