Ar putea fi un copil redus la tulburarea sa ori la anumite comportamente?… Nu, şi nici nu ar trebui să se întâmple acest lucru.
Şi totuşi, de multe ori vedem mai întâi tulburarea şi apoi copilul. Datorită aspectelor negative şi greu de gestionat pe care le are tulburarea de spectru autist (crize comportamentale greu de înţeles şi de calmat, dificultăţi de adaptare a copilului la mediu, dificultăţile de comunicare etc) se întâmplă ca atunci când adultul (părinte, terapeut, educatoare etc) se uită la copil să vadă întâi sau doar tulburarea. Să vadă doar autismul. Să nu mai vadă copilul. Cu alte cuvinte, copilul dispare din ecuaşie, locul său fiind luat de tulburare. Şi cum tulburarea nu are nevoie de cei 4 A (atenţie, apreciere, afecţiune, acceptare), ci doar de tratament şi terapii, pornim lupta ignorând aspectul principal: copilul. Uităm că şi copilul simte, că are nevoie să se joace (nu să facă lecţii) , că fiind o fiinţă copilul are nevoie de afecţiune, de echilibru emoţional.
Copilul cu autism are nevoie să fie văzut ca şi copil. El asta este – o fiinţă umană, nu o tulburare. Are nevoie să fie ajutat să înveţe aşa cum poate el să înveţe. Are nevoie de tot ceea ce îi este necesar unui copil pentru a se dezvolta armonios din punct de vedere emoţional: atenţie, apreciere, afecţiune şi acceptare.
Este foarte important modul în care ne raportăm la copilul cu tulburare de spectru autist. Atunci când vedem întâi sau doar autismul, apare nevoia nostră de a-l schimba. Nu acceptăm felul în care este şi ne vom centra acţiunile pe schimbarea lui, pe aducerea lui cât mai aproape de „normă”, de felul în care noi vrem să fie. Iar copilul simte această atitudine a adultului, care de multe ori nu este una conştientizată sau voluntară. Copilul simte această presiune pusă pe el, pe schimbarea lui. Rezultatul nu va fi schimbarea aşteptată de adult, ci suferinţa copilului, retragerea lui în stereotipii şi comportamente agresive.
A-l vedea pe copil în primul rând, ca fiinţă şi apoi tulburarea sa, înseamnă a-l accepta aşa cum este el şi a-l ajuta să înveţe tot ce are nevoie în felul în care el o poate face. Când vedem copilul realizăm că activitatea de bază a copilului este jocul. Copilul are nevoie să fie ajutat să se joace, are nevoie să se simtă apreciat în creativitatea sa stângace, are nevoie să se simtă sprijinit necondiţionat în efortul său de a progresa şi de a se descoperi. Părinte sau terapeut, copilul are nevoie de cineva care să-l descopere dincolo de afecţiunea pe care o are. Atitudinea pozitivă este ceea ce îl susţine pe copil în procesul lui de învăţare, este ceea ce îi alimentează permanent încrederea în sine şi în potenţialul psiho-fizic şi intelectual.
Atitudinea noastră fiind cel mai important aspect din cadrul procesului de recuperare al copilului cu autism, este necesar ca aceasta să fie una corespunzătoare înlesnirii achiziţiilor pe care copilul le are de realizat. Nimeni nu poate învăţa, nu îşi poate depăşi barierele atât timp cât se simte neapreciat, atât timp cât este continuu corectat şi criticat, atât timp cât i se subliniază tot ce nu poate face, şi mai ales atât timp cât este tratat doar din punct de vedere al tulburării sale (şi nu al persoanei care este).
Atât timp cât noi vom vedea doar autismul (şi nu copilul) toate metodele terapeutice şi programele educaţionale în care copilul va fi implicat nu îl vor ajuta să se dezvolte armonios şi să ajungă să fie integrat.
De aceea, în nici un proces de recuperare această egalitate „autismul = copilul cu autism” nu are valoare de adevăr .
Să privim întotdeauna copilul şi să ne desfăşurăm activităţile şi acţiunile educaţionale pentru el şi pornind de la el. „Copilul este cel care are autism, nu autismul este cel care are copil.” – Paul C. Cojocaru
