În relaţiile dintre oameni se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei.
Pentru a încerca să definim mai clar lucrurile încă de la început, vom cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze dar şi că între entităţile înzestrate cu viaţă oamenii sunt singurii care pot dezvolta sentimente faţă de ceilalţi ori faţă de sine.
Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa de la început, şi acesta va evolua, se va modifica, va fi înţeles şi asumat diferit de cel care îl manifestă şi de cel ce-l primeşte.
Relaţia este şi ea vie, deci şi ea va evolua. Cum o relaţie implică două sau mai multe persoane, ea va evolua diferit pentru parteneri şi nu va avea în mod obligatoriu acelaşi parcurs şi ritm.
Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine, la un moment dat, al existenţei personale, va trebui să se conformeze următorului şablon:
“EU mă implic AZI, cu ceea ce SUNT, faţă de TINE, cu ceea ce EŞTI. Eu mă implic în această relaţie cu o parte din mine, care se află în continuă evoluţie, evoluţie pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine, aflată tot în evoluţie şi pe care nu o cunosc şi nici tu nu o cunoşti încă. Ne implicăm pe un anumit termen, pe care nu-l putem anticipa cu precizie, cu părţi din noi pe care încă nu le cunoaştem, ceea ce înseamnă că nu îi cunoaştem încă pe cei care vom deveni şi acţiona.”
Un angajament lucid şi sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare presupune trei componente: „eu”, „tu” şi „o parte din noi pe care nu o cunoaştem” care se poate manifesta în orice fel posibil, fiind în evoluţie continuă; practic această a treia parte înseamnă un mister.
Deci, în angajamentele noastre nu pornim singuri, ci alături de această parte imprevizibilă, incontrolabilă care, prin manifestările şi schimbările ei, ne poate uni sau ne poate depărta unii faţă de ceilalţi. În acest angajament noi implicăm acea parte din noi pe care (credem că) o cunoaştem foarte bine, dar care şi ea se prezintă prin imagini pe care “EU VREAU să le expun şi pe care TU LE VEZI AŞA CUM VREI să le vezi”. Însă implicăm la fel de mult şi o parte din noi pe care nu o cunoaştem şi care ţine de zonele noastre de umbră, în spaţii în care putem evolua total necontrolat şi imprevizibil, în moduri şi direcţii chiar de neconceput logic în momentul sau zona de lumină.
De asemenea, în angajamente ne implicăm faţă de ceea ce cunoaştem, ştim şi vrem să vedem în celalalt. Dar ne angajăm, cum am spus, şi faţă de zona lui de umbră şi mister, necunoscută niciunuia dintre noi. Aceste părţi de umbră nu pot fi însă greşit gestionate, ignorate, ignorare care ar reprezenta o greşeală fatală, pentru că ele dictează ceea ce vom deveni. Asumarea existenţei şi puterii lor de influenţă şi decizie, garantează implicit o mare parte din puterea noastră de înţelegere, asumare şi, putem să-i spunem frumos, control în şi faţă de angajamentele noastre. Nu putem ignora şi nici ascunde pentru multă vreme ceea ce am devenit sau devenim într-un angajament. Şi nici nu este corect faţă de noi înşine sau unul faţă de celălalt (ceilalţi).
Adesea, ca măsură sumară de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică angajamentele sau relaţiile noastre prin negarea existenţei acestei zone de mister şi manifestarea unei false puteri de control, cu certitudini distructive faţă de noi şi ceilalţi, cu credinţe idealiste şi încrederi oarbe care ajung, de foarte multe ori, să ne dea replica dură a schimbărilor şi palma aruncării într-un abis plin de angoase şi frământări ale logicii. Zonele de umbră ale sufletului şi personalităţii noastre nu joacă după reguli ale logicii minţii ci, de cele mai multe ori, după reguli de „logică” ale inimii şi psihicului, a emoţionalului.
Fidelitatea faţă de noi înşine reprezintă acel liman, acel refugiu şi ancoră în jurul căreia se încarcă nevoile noastre de coerenţă internă atunci când se manifestă pregnant şi este mult prea mare distanţa între respectul faţă de angajament sau relaţie, respectul faţă de celălalt şi respectul de sine, conflicte aprinse de loialitate.
Ştim că:
- Nu orice exprimare devine comunicare;
- Nu orice relaţie evoluează în ataşament;
- Nu orice „schimb” afectiv se transformă într-un angajament.
Totuşi, toate aceste posibilităţi circulă sub forma de potenţial în orice întalnire dintre oameni.
Rămâne şi ţine doar de noi, la nivel individual, să ne fixăm indicatoare şi/sau repere clare în raport cu:
- Cum putem menţine claritatea şi coerenţa în angajamentele noastre, în alegerile de viaţa sau întalnirile din viaţă, în respectul faţă de sine şi faţă de celalalt?
- Cum putem armoniza nevoia de calitate, durată şi rigoare a angajamentelor luate cu schimbarea, evoluţia şi transformările necesare?
Să nu uităm că fidelitatea faţă de celălalt şi faţă de angajamentul într-o relaţie este direct proporţională cu fidelitatea faţă de sine. Dacă acceptăm că una dintre premisele de bază ale libertăţii umane este aceea de a dezvolta capacitatea sinelui de a face alegeri, descoperim că a face o alegere înseamnă, de fapt, a renunţa la ceva şi a rămâne fidel sinelui şi valorilor şi reperelor acestuia.
Fiţi liberi, frumoşi, autentici! Aproape nimic nu contează mai mult decat să fii TU, să fii fidel ţie insăţi…
