Familia trebuie înţeleasă ca mediu afectiv, social şi cultural. Ca mediu afectiv, familia reprezintă un sistem de interrelaţii afective, apt să reacţioneze la trebuinţele copilului şi la dezvoltarea personalităţii lui.
Primele manifestări ale copilului au caracter instinctiv şi nedirecţionat. Absenţa mamei până la 6 luni (deprivarea maternală) poate determina carenţe afective grave, de exemplu autism.
Ca mediu social, familia asigură relaţia copilului cu adulţi de toate vârstele şi sexele. Familia intervine prin aceste relaţii şi dezvoltă socializarea şi sociabilitatea copilului, astfel încât acesta să se poată adapta în societatea căreia îi aparţine.
Ca mediu cultural, familia transmite copilului o serie de informaţii dar şi atitudini, prejudecăţi, credinţe, modele comportamentale, etc.
Măsura dezvoltării sociale a copilului este dată de reacţia pe care o are la stimulii sociali (părinţi şi alţi membri ai familiei, persoane străine). După 2 ani aria socializării se extinde prin multitudinea de relaţii pe care copilul trebuie să le stabilească pentru a se maturiza afectiv si comportamental.
Socializarea este dificilă, asistăm la manifestări de egocentrism, de agresivitate, de egoism, dar şi de adaptare şi integrare socială.
Adultul trebuie să ştie să acţioneze în consecinţă, să ignore reacţiile neadecvate şi să le recompenseze pe cele adecvate.
Cele mai frecvente atitudini/comportamente cu urmări negative în evoluţia copilului sunt cele de supraprotecţie sau opusul său, de respingere.
