În trecut se obişnuia ca tatăl să se implice în viaţa copilului după 18 luni, considerându-se că există o „vârstă a mamei”, apoi o „vârstă a tatălui”.
Astăzi se constată că nu se pune problema de aşa ceva şi că implicarea tatălui este binevenită încă de la naştere. Însă, în ciuda bunăvoinţei multor taţi, unele mame întâmpină dificultăţi în a le face loc, în a ceda locul „lor”.
Nu este întotdeauna uşor pentru mamă să lase să se interpună ceva între ea şi copil, deoarece în timpul celor nouă luni de sarcină (la fel ca în lunile care urmează) viaţa sa a fost organizată sau orientată în funcţie de copil.
Este firesc ca ea să privească cu ostilitate (chiar şi inconştient) ideea de a renunţa la relaţia sa de „exclusivitate” cu bebeluşul… chiar şi în favoarea tatălui!
Această reticenţă poate fi aşadar un mijloc de apărare sau o reacţie la pierderea progresivă a simbiozei cu copilul, într-adevăr, tatăl este adesea perceput ca primul element de „rupere” spre exterior.
El e cel care taie cordonul ombilical – gest simbolic indicând sfârşitul acestei legături strânse dintre mamă şi copilul „ei”.
Acest sentiment de separare sau de gol resimţit de unele mame poate explica dificultatea de a lăsa tatăl să ocupe un loc mai important în viaţa nou-născutului.
Această rezervă poate totodată să se exprime prin greutatea de a accepta ca tatăl să facă lucrurile într-un mod diferit!