S-a demonstrat că prezenţa tatălui are o influenţă pozitivă în formarea personalităţii copilului, pregătindu-l mai eficient pentru a face faţă lumii.
Tatăl are cu siguranţă un mod diferit (şi complementar) de a relaţiona cu copiii: îi tachinează mai mult, îi provoacă mai des, are o înclinaţie mai pronunţată spre jocurile fizice, spre luptele simulate, spre gâdilituri, este mai deschis la explorări, la riscuri…
Această abordare diferită îl ajută pe copil să se adapteze la nou şi îi permite să facă faţă noilor realităţi, lucru care nu poate decât să îl ajute să se dezvolte, să se afirme, să respecte regulile sociale, pe scurt, să se adapteze la o lume în continuă evoluţie şi în viaţa de zi cu zi.
„Noii taţi” participă de bunăvoie la îngrijirea copilului şi la îndatoririle zilnice: ritualul dormitului, lectura, schimbarea scutecelor, hrănirea cu biberonul, alinarea copilului, mângâierile, joaca…
Au ştiut să îşi asume un rol complementar, şi astfel importanţa participării lor nu mai este azi contestată.
