Din punct de vedere psihologic, orice refuz sau manifestare agresiva sau dezadaptativa a copilului are o cauza, iar simpla incapatanare inseamna de multe ori lucruri complet diferite.
Poate fi efectul unei atitudini instabile a parintilor care i-au spus cand un lucru, cand opusul lui. In aceste conditii, copilul a inteles ca orice se poate si ca ce este interzis azi, va fi permis maine.
O alta posibila cauza este atitudinea exagerat de protectoare din partea anturajului. Exista parinti si bunici care fac orice ca cel mic sa nu se supere, sa nu planga, sa nu se enerveze. La nevoie ii dau lucruri daunatoare doar “pentru ca le vrea”, pentru ca nu pot sa spuna “NU “, pentru ca nu stiu cum sa procedeze cu un copil care plange in public, care cere cu insistenta ceva, care nu se adapteaza realitatii.
Copilul intelege atunci ca va avea tot ce vrea, iar daca nu primeste de la unul, va primi cu siguranta de la celalalt. Astfel, va invata sa exploateze conflictele sau divergentele de opinii dintre parintii sai, dintre parinti si bunici sau dintre alti copii.
Refuzul ca atitudine se invata si el. De cele mai multe ori chiar de la unul dintre parinti, care il refuza pe celalalt. In general, cuvantul “NU ” este molipsitor. Parintii care spun “NU” copilului in jurul varstei de 1-2 ani, incercand sa-l fereasca de pericole sau sa salveze deteriorarea diferitelor obiecte, se vor lovi peste cativa ani de acelasi “NU ” spus de copilul lor.
La fel si atitudinea incapatanata de a persevera intr-un lucru fara flexibilitate, duce la atitudine similara din partea copilului.
