Paste your Google Webmaster Tools verification code here

Category Archives: 1) Dezvoltarea copilului 1-3 ani

Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale

Copii    Personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale – prin recompense si pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol si conformarea la expectante. In cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate si comunicarea, atat verbala cat si non-verbala.

  Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc, in mare masura, prin gesturile, mimica si vorbele persoanei care are grija de el.

Toate acestea ii pot oferi copilului o experienta destul de variata: ridicarea si strangerea in brate sunt diferite de mesajul verbal, iar zambetul parintilor constituie un tip de stimulare diferit de zambetul afisat de copil atunci cand este gadilat.

Din aceasta diversitate de comportamente pe care le manifesta parintii (nu trebuie neaparat ca parintele sa fie principala persoana care are grija de copil), copilul incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.

 

Cum e pregatit sa renunte la olita?

Varsta deprinderii de a folosi olita (2-3ani) variaza in functie de maturitatea copilului, din punct de vedere atat fizic, cat si afectiv. In plan fizic, copilul trebuie sa isi controleze intr-o anumita masura sfincterul pentru a fi capabil sa-si retina scaunele si urina. In plan afectiv, maturitatea ii va permite sa inteleaga ce anume se asteapta de la el, ceea ce va incuraja folosirea olitei.

Dobandirea unei bune motricitati este adesea un indicator al maturitatii fizice, pe care o putem observa si dupa urmatoarele semne:

• merge;

• se ridica usor dupa ce s-a poticnit;

• coboara/urca scara;

• poate sa isi dea jos si sa isi ridice singur pantalonii;

• isi pastreaza scutecele uscate mult timp.

Cu cine va sta copilul

După concediul postnatal, îngrijirea copilului este preluată de bunică sau de dădacă. Există bineînţeles şi soluţia creşei. Alegerea persoanei care să aibă grijă de copil este o hotărâre serioasă, care necesită multă gândire şi atenţie, în special în privinţa responsabilităţii şi promptitudinii. În luarea acestei hotărâri trebuie să participe şi tatăl, astfel încât ambii părinţi să fie siguri de valabilitatea soluţiei alese. Un obicei bun este şi acela al programării unui interval de probă de una-două săptămâni.

  • Daţi indicaţii clare şi amănunţite privind îngrijirea sugarului, astfel încât grija pentru acesta să fie aceeaşi. Când vă înapoiaţi acasă, preluaţi-vă cu seriozitate rolul de mamă şi cu gingăşie faceţi ca absenţa dumneavoastră să se simtă cât mai puţin.

  • Solicitaţi ca persoana care are grijă de copil să intervină imediat dacă acesta plânge.

  • Căutaţi să creaţi o relaţie directă şi profundă între aceasta şi copilul dumneavoastră.

  • Informaţi-o întotdeauna pe persoana care îngrijeşte copilul în legătură cu numărul dumneavoastră de telefon de la serviciu, numărul de telefon al unei persoane apropiate, în caz că nu vă poate găsi şi puneţi într-un loc vizibil numerele de telefon ale pediatrului, Salvării. Pompierilor şi al Poliţiei.

  • Explicaţi-i cum «funcţionează» gospodăria dumneavoastră, bucătăria şi informaţi-o asupra orei dumneavoastră de întoarcere.

Ce facem daca se deterioreaza jucaria?

  1. Încercaţi să vă procuraţi unul sau două exemplare identice. Alternaţi-le, astfel încât să se uzeze mai greu!

  2. Jucăria sa preferată se va murdări. Obişnuiţi-vă aşadar copilul cu faptul că trebuie spălată! Multor copii însă nu le place această idee: jucăria lor îşi pierde mirosul specific pe care ei îl iubesc atât de mult şi care îi linişteşte.

  3. Încercaţi să îl orientaţi spre o jucărie nu foarte mare, dar practică (care se poate spăla). V-aţi putea sătura la un moment dat să i-l aduceţi pe „uriaşul domn crocodil”!

  4. Dacă şi-a pierdut jucăria sau aceasta trebuie înlocuită, este mai bine să îi explicaţi în mod calm situaţia (pentru a nu avea parte de o criză!) şi să-l încurajaţi să-şi aleagă o altă jucărie în loc.

Toti copiii au tendinta sa muste

Aproape toţi copiii simt, la un moment dat, nevoia sau tentaţia de a muşca. La vârste fragede, copilul nu îşi poate exprima verbal emoţiile (durerea, teama, mânia, frustrările) şi are aşadar tendinţa de a se exprima prin gesturi precum muşcatul, împunsul, ciupitul. Copiii au tendinţa să muşte din mai multe motive:

  • Poate fi vorba de un comportament specific fazei orale. Această perioadă se situează între 0 şi 3 ani, dar este mai accentuată între 12 şi 18 luni. Pentru un copil de această vârstă, muşcatul este un joc sau un mijloc de a-şi descoperi mediul.
  • Copilul poate simţi spontan dorinţa de a muşca atunci când îi erup dinţii. Este probabil cazul în special dintre 6 luni şi 2 ani. Muşcătura poate fi astfel o cale de a-şi suporta durerea.
  • Copilul este surescitat. Muşcătura poate deveni, pentru unii copii de 1-2 ani, un mod extrem de a vă da un pupic sau de a vă arăta că vă iubesc. Acest lucru se întâmplă adesea atunci când sunt surescitaţi
  • Gestul de a muşca poate fi în cazul unor copii o reacţie la un eveniment nou din viaţa lor (schimbarea domiciliului, venirea pe lume a unui alt copil, schimbarea creşei etc). La apariţia unui nou-născut, de exemplu, copilul poate fi tentat să apeleze la această tehnică pentru a demonstra că este gelos.
  • Poate fi vorba de un mijloc de a se afirma. Gestul de a muşca poate fi un mod de a se opune autorităţii sau celorlalţi în general (într-un grup de prieteni). Copilul doreşte să se afirme. Când se află în faza lui nu (faza teribilei vârste de 2 ani) poate dezvolta acest reflex ca formă de opoziţie. El apelează la această metodă pentru a-şi exprima mânia, nemulţumirea sau pur şi simplu pentru a-şi înfrunta părinţii.

Fiecare în patul lui

Copiilor le place să vină lângă părinţi în pat şi de multe ori este dificil să fie dezvăţaţi de acest „obicei prost”, care poate începe de la vârste fragede şi poate dura mai mulţi ani dacă părinţii nu intervin. Există o nouă tendinţă, prezentă mai ales în Europa, numită co-sleeping. Această şcoală de gândire promovează fără echivoc ideea împărţirii patului parental atât timp cât copilul simte nevoia. Este o practică foarte controversată deoarece contrazice tot ce s-a recomandat de ani buni încoace. Dormitul cu bebeluşul prezintă într-adevăr anumite pericole; posibilitatea ca micuţul să cadă din pat (din clipa în care acesta este capabil să se întoarcă singur), ca părinţii să facă o mişcare bruscă în timpul somnului sau ca bebeluşul să se sufoce – de exemplu, din cauza unui pat prea moale. O soluţie de compromis, recomandată în special pentru primele luni, este să aduceţi pătuţul copilului aproape de al dumneavoastră. Este, evident, cea mai bună soluţie (şi pentru părinţi, şi pentru copil), ce permite de asemenea o tranziţie mai blândă după cele 9 luni de fuziune sau de intimitate intensă dintre mamă şi copilul ei. Astfel, este mai uşor pentru mamă şi pentru bebeluş să fie împreună în timpul nopţii (pentru alăptare sau hrănit cu biberonul, pentru a readormi după trezirile nocturne etc.). Această perioadă de tranziţie ar trebui totuşi limitată la câteva săptămâni sau luni.

Crestem impreuna…

Apara-ti copilul de falsele valori!

Atunci când ne lăudăm copiii mai mult pentru unele lucruri decât pentru altele, le arătăm de fapt ce anume este mai important pentru noi.

Din nefericire, în societatea noastră consumistă, copiilor li se transmite mesajul că valoarea şi meritele personale sunt determinate de cantitatea şi tipul de posesiuni materiale de care dispunem.

Este foarte important să descoperim căi de-a contracara valorile orientate spre consum, care îi asaltează la fiecare pas pe copiii noştri, cu propriile valori, mai puţin materialiste.

Putem începe făcându-i pe copii să înţeleagă că îi iubim în primul rând şi mai presus de orice pentru că sunt cine sunt.

Invata toleranta de la copii

Ca să fii un bun părinte ai nevoie de o infinită răbdare. A fi provocat continuu de copii este absolut firesc. Aflat sub tirul lor, copleşit de celelalte responsabilităţi şi adesea frânt de oboseală, trebuie să lupţi ca să-ţi păstrezi răbdarea.

Dar când îţi dai seama că nimic nu e mai important în viaţa ta decât să-ţi iubeşti copiii şi să-i ajuţi să devină nişte adulţi echilibraţi, fericiţi, buni şi responsabili, totul devine mai uşor de suportat.

Vor exista în continuare situaţii în care îţi vei pierde răbdarea. Dar o poţi recăpăta. Uneori chiar te vei trezi că te scuzi în faţa lor pentru că nu ai mai avut răbdare într-o anumită situaţie. Din fericire, copiii au o mare capacitate de a ierta.

Nu dau dovadă de cine ştie ce răbdare în treburi mărunte cum ar fi legatul şireturilor sau aşteptarea la rând, dar când e vorba de părinţi au o impresionantă toleranţă.

 

Da-i curaj!

Nu este întotdeauna uşor să-ţi încurajezi copilul. Când este mic, a-l lăsa să facă singur anumite lucruri îţi ia mai mult timp decât dacă le-ai face tu în locul lui.

Când creşte, problema nu mai este de timp ci de efort : te saturi să te tot războieşti cu el pentru a-l convinge să facă ceea ce ar trebui să facă singur.

Dar, indiferent de vârstă, nu trebuie să cazi în capcana de a face treaba în locul lui ! Copilul trebuie să capete sentimentul responsabilităţii şi să participe la corvezile zilnice ale casei după vârsta şi puterile lui.

Ţie îţi revine importanta sarcină de a-l încuraja.

 

Patru lucruri care contează

  • Nu certa copilul dacă nu poate să pronunţe corect un cuvânt sau nu înţelege sensul acestuia. Dă-i ocazia să vorbească şi să comunice cu tine chiar dacă face greşeli.

  • Vorbeşte cu copilul folosind propoziţii simple, scurte şi corect formulate. Pentru ca micuţul să poată vorbi corect, să îşi însuşească o articulare bună a cuvintelor, fără să le stâlcească, ai grijă ca în tonul vocii tale să se oglindească gândul şi dorinţa de comunicare cu el.

  • Priveşte copilul în ochi când vorbeşti cu el. De asemenea, chiar şi atunci când întrerupe o discuţie ca să-ţi vorbească, acordă-i întreaga atenţie. Mai târziu, când va înţelege mai mult, îi vei arăta care este comportamentul corect.

  • Ajuta-l să rostească silabele şi cuvintele pe care încearcă sau îi este greu să şi le amintească sau să le pronunţe.