Paste your Google Webmaster Tools verification code here

Monthly Archives: June 2015

Al patrulea trimestru

bebe sling     Da, da…ati citit bine. Vorbim despre un al patrulea trimestru de purtare a bebelusului, atat de putin cunoscut in acest fel, dar atat de benefic de constientizat astfel pentru buna-crestere si adaptare a micutului bebe in noul mediu in care traieste. Acest al patrulea trimestru reprezinta de fapt primele trei luni de viata ale bebelusului.

Datorita dependentei puternice fata de mama si a trecerii bruste a copilului din mediul intrauterin in mediul extern, trebuie considerata aceasta prima etapa de viata drept o continuare justa a relatiei simbiotice intre mama si bebelus.

Cu ce schimba aceasta perspectiva cresterea pruncului dupa nastere?

 Ideea unui al patrulea trimestru promoveaza continuitatea apropierii dintre mama si copil, indemnand mama sa isi tina bebelusul aproape de ea, aratandu-i micutului ca desi a schimbat mediul, lucrurile se petrec in mare parte in aceeasi formula.

Nu stiu cum se face, dar multi parinti, odata cu nasterea bebelusului incep sa se ingrijoreze de asa-zisa educare a copilului. Iau in calcul tot felul de teorii de crestere a copilului care ii indeamna de la programarea meselor si a somnului, pana la invatarea micutului sa se autolinisteasca. Ori, aceasta abordare a cresterii bebelusului este cat se poate de exagerata, daca luam in calcul faptul ca pana sa se nasca, micutul a fost purtat in permanenta de mama, i s-a asigurat un contact securizant permanent, a mancat si a dormit oricand a avut nevoie. Iar acum, brusc, a trecut intr-o lume in care este pus singur intr-un loc static (patut) si unde lucrurile functioneaza dupa un obicei ciudat, numit de catre adulti “program”. Singurul program care ar trebui sa existe in cazul cresterii bebelusului este acela al nevoilor lui, pentru ca raspunzand la ele atunci cand apar, i se ofera micutului senzatia ca si aici este la fel de acceptat, ingrijit si iubit ca in burtica la mami.

Nu iti fie teama sa porti bebelusul cu tine.

bebe purtatTimp de noua luni te-a insotit in permanenta oriunde ai mers, ti-a trait stilul de viata si a crescut frumos in timp ce tu iti indeplineai sarcinile zilnice. De ce nu ati continua in aceeasi formula? Pentru bebelus asta inseamna normalitate. In primele luni de viata ale bebelusului cele mai mari griji ale mamicilor sunt acelea de a nu raspunde la timp nevoilor copilului sau de a-l neglija, fara voie, in timp ce intreprind altceva. Tinandu-l alaturi de tine vei ii vei simti fiecare miscare, fiecare scancet, nemaiexistand riscul de a-l neglija. Ca sa nu mai vorbim de legatura puternica de atasament ce se va crea intre mama si copil.

Cat despre riscul de rasfat sau de dependenta creata fata de mama, nici nu se pune problema. La bebelusi nu exista notiunea de rasfat, ci doar de iubire. Iar iubirea in exces nu poate sa ii cauzeze micutului decat puternice sentimente de siguranta si acceptare.

Bineinteles, aceasta abordare nu presupune privarea bebelusului sau a mamei de libertate, aceasta simbioza nefiind permanenta, ci mai mult un ritual de facilitare a adaptarii copilului la noul mediu in care va creste.

Psiholog Cristina Nenciu

Ce este copilul cu autism: copil sau tulburare?

copilAr putea fi un copil redus la tulburarea sa ori la anumite comportamente?… Nu, şi nici  nu ar trebui să se întâmple acest lucru.

Şi totuşi, de multe ori vedem mai întâi tulburarea şi apoi copilul. Datorită aspectelor negative şi greu de gestionat pe care le are tulburarea de spectru autist (crize comportamentale greu de înţeles şi de calmat, dificultăţi de adaptare a copilului la mediu, dificultăţile de comunicare etc) se întâmplă ca atunci când adultul (părinte, terapeut, educatoare etc) se uită la copil să vadă întâi sau doar tulburarea. Să vadă doar autismul. Să nu mai vadă copilul. Cu alte cuvinte, copilul dispare din ecuaşie, locul său fiind luat de tulburare. Şi cum tulburarea nu are nevoie de cei 4 A (atenţie, apreciere, afecţiune, acceptare), ci doar de tratament şi terapii, pornim lupta ignorând aspectul principal: copilul. Uităm că şi copilul simte, că are nevoie să se joace (nu să facă lecţii) , că fiind o fiinţă copilul are nevoie de afecţiune, de echilibru emoţional.

Copilul cu autism are nevoie să fie văzut ca şi copil. El asta este – o fiinţă umană, nu o tulburare.  Are nevoie să fie ajutat să înveţe aşa cum poate el să înveţe.  Are nevoie de tot ceea ce îi este necesar unui copil pentru a se dezvolta armonios din punct de vedere emoţional: atenţie, apreciere, afecţiune şi acceptare. 

Este foarte important modul în care ne raportăm la copilul cu tulburare de spectru autist. Atunci când  vedem întâi sau doar autismul, apare nevoia nostră de a-l schimba. Nu acceptăm felul în care este şi ne vom centra acţiunile pe schimbarea lui, pe aducerea lui cât mai aproape de „normă”, de felul în care noi vrem să fie. Iar copilul simte această atitudine a adultului, care de multe ori nu este una conştientizată sau voluntară.  Copilul simte această presiune pusă pe el, pe schimbarea lui. Rezultatul nu va fi schimbarea aşteptată de adult, ci suferinţa copilului, retragerea lui în stereotipii şi comportamente agresive.

A-l vedea pe copil în primul rând, ca fiinţă şi apoi tulburarea sa, înseamnă a-l accepta aşa cum este el şi a-l ajuta să înveţe tot ce are nevoie în felul în care el o poate face. Când vedem  copilul realizăm că activitatea de bază a copilului este jocul. Copilul are nevoie să fie  ajutat să  se joace, are nevoie să se simtă apreciat în creativitatea sa stângace, are nevoie să se simtă sprijinit necondiţionat în efortul său de a progresa şi de a se descoperi. Părinte sau terapeut, copilul are nevoie de cineva care să-l descopere dincolo de afecţiunea pe care o are.  Atitudinea pozitivă este ceea ce îl susţine pe copil în procesul lui de învăţare, este ceea ce îi alimentează permanent încrederea în sine şi în potenţialul psiho-fizic şi intelectual.

Atitudinea noastră fiind cel mai important aspect din cadrul procesului de recuperare al copilului cu autism, este necesar ca aceasta să fie una corespunzătoare înlesnirii achiziţiilor pe care copilul le are de realizat. Nimeni nu poate învăţa, nu îşi poate depăşi barierele atât timp cât se simte neapreciat, atât timp cât este continuu corectat şi criticat, atât timp cât i se subliniază tot ce nu poate face, şi mai ales atât timp cât este tratat doar din punct de vedere al tulburării sale (şi nu al persoanei care este).

Atât timp cât noi vom vedea doar autismul (şi nu copilul) toate  metodele terapeutice şi programele educaţionale în care copilul va fi implicat nu îl vor ajuta să se dezvolte armonios şi să ajungă să fie integrat.

De aceea, în nici un proces de recuperare  această  egalitate „autismul  = copilul cu autism” nu are valoare de adevăr .

Să privim întotdeauna copilul şi să ne desfăşurăm activităţile şi acţiunile educaţionale pentru el şi pornind de la el. „Copilul este cel care are autism, nu autismul este cel care are copil.” – Paul C. Cojocaru

Psiholog Alina Mirela TrofinAlina

Cum îl învăţăm pe copilul cu autism să folosească toaleta în mod independent?

0000000000000În jurul vârstei de 2,6 -3 ani, un copil este pregătit să înveţe să folosească toaleta şi poate dobândi controlul sfincterian. Ei vor mai avea accidente pe timpul nopţii, în special. Până la vârsta de 6 ani, în general toţi copiii cu dezvoltarea neuro-tipică îşi însuşesc controlul sfincterian fără să mai aibă accidente pe timpul zilei sau nopţii.

La copilul cu autism acest aspect prezintă multe provocări. Informaţiile care provin de la organele interne sunt greu de identificat pentru el. Practic, lui îi va fi dificil să perceapă schimbările importante ce au loc în organismulul său. El trebuie să simtă, să conştientizeze că vezica s-a umplut şi să reacţioneze (adică să ceară să folosească toaleta sau să meargă singur acolo).

Deşi pare foarte greu, nu este imposibil pentru copilul cu autism să înveţe să meargă la toaletă atunci când organismul lui are nevoie. Programul de toaletă presupune însă foarte multă răbdare şi consecvenţă din partea adulţilor, a părinţilor. Este nevoie de o anumită rutină şi de antrenament intensiv. Dar merită efortul pentru a ajuta copilul cu autism să devină independent.

Primul pas este acela de a-l familiariza pe copil cu camera de toaletă şi cu vasul de toaletă. Cei mai mulţi dintre copii refuză să se aşeze pe toaletă şi devin foarte agitaţi când adultul încearcă să îi determine să stea acolo. Refuzul lor poate avea diferite cauze. Cele mai multe fiind legate de tulburările de procesare senzorială specifice multora dintre copiii cu autism. Ei pot fi deranjaţi de zgomotele din baie, de temperatura sau textura colacului de toaletă, de mirosurile din baie, de mărimea toaletei etc. De aceea, la început activităţile se vor centra pe a-l face pe copil să se simtă cât mai confortabil stând pe toaletă. El va trebui întâi să stea lângă toaletă, apoi treptat să se aşeze şi să stea din ce în ce mai mult timp (se va începe cu câteva secunde şi apoi timpul va creşte treptat). Va fi încurajat şi lăudat pentru fiecare încercare. Se pot face jocuri care lui îi plac, se pot cânta diverse cântece.

Pasul următor este cel în care copilul va fi învăţat să îşi facă nevoile la toaletă. Pentru acest pas este necesar ca părinţii să cunoască programul copilului de eliminare: cât de des sau la ce interval (cu aproximaţie) copilul elimină urina şi scaunul. Sau care sunt momentele din zi în care se întâmplă aceste lucruri. Timp de câteva zile ei vor observa şi vor determina această rutină. Dacă copilul încă poartă scutec (pampers) identificarea acestui tipar poate fi mai dificilă. Ceea ce se poate face este verificarea la o anumită perioadă de timp (30 minute de exemplu) dacă scutecul este ud sau uscat. Dacă se întâmplă de mai multe ori ca scutecul să fie ud atunci când e verificat, se va diminua perioada de timp la care se face verificarea (de la 30 minute, la 15 minute). Toate datele acestea vor fi notate pentru a putea stabili intervalul la care copilul va fi dus la toaletă.

Când va fi determinat acest interval, se va începe trainingul propriu-zis de toaletă. Este important de reţinut că scutecul se scoate şi se va mai folosi doar noaptea. Pe timpul zilei copilul va purta chiloţei. Dacă va purta scutec, îi va fi foarte greu să îşi însuşească abilităţile de folosire a toaletei iar munca părinţilor va fi în zadar.

Să presupunem că s-a stabilit un interval de 30 minute. Asta înseamnă că la fiecare 30 minute, copilul va fi promptat să meargă la toaletă. Este bine să fie ajutat să semnalizeze faptul că are nevoie să folosească toaleta: să spună „pipi” (dacă poate vorbi) sau să vă arate o poză din care să reiasă acest aspect (dacă este non-verbal). Se va pune un ceas să sune la intervale de 30 minute, copilul va spune sau arăta poza cu „pipi” şi apoi va fi dirijat către baie. Acolo va fi ajutat să îşi dea pantalonii jos (dacă nu poate face asta singur) şi va fi aşezat pe toaletă unde va sta aproximativ 3 minute. Dacă urinează la toaletă, este foarte important să fie lăudat şi apreciat pentru reuşita lui şi chiar să primească o superrecompensă (pe care o va avea doar pentru că face la toaletă; poate fi un joc, ceva bun, un cântec, orice îi place foarte mult şi îl poate motiva). Dacă după trei minute nu a urinat, i se va spune copilului că nu a făcut şi că mai poate încerca data viitoare. Foarte imporant: copilul nu va fi certat sau mustrat pentru că nu a făcut. Amintiţi-vă că el încă învaţă şi atitudinea celor din jur trebuie să fie una pozitivă şi de încurajare. Credinţa conform căreia „cu cât copilul va sta un timp mai lung pe toaletă (mai mult de 3-5 minute), el va învăţa mai repede să folosească toaleta” este una eronată. Cu cât va sta mai mult timp copilul se poate simţi pedepsit, picioarele îi pot amorţi şi poate apărea durerea. Pentru succes este nevoie ca el să meargă des la toaletă, pentru un timp relativ scurt.

Aceaste acţiuni se vor repeta la fiecare 30 minute. Dacă timp de o săptămână copilul nu are accidente între aceste intervale, se poate mări timpul la 40-45 minute. Dacă pentru următoarele zile copilul rămâne uscat între aceste momente, se va mări timpul la 1 oră (copilul va fi dus la toaletă din oră în oră). De fiecare dată va fi lăudat pentru acţiunea şi recompensat.

Dacă se întâmplă ca copilul să aibă un accident între momentele în care e dus la toaletă (face pipi înainte să ajungă la baie) nu va fi certat niciodată, nu i se va spune că e ruşine sau că nu are voie. Accidentele fac parte din procesul de învăţare. Aşa el îşi va da seama de diferenţa dintre ceea ce este adecvat şi ceea ce nu e adecvat. Spuneţi-i pe un ton neutru că este ud şi că data viitoare va face la toaletă. Şi continuaţi programul pe care l-aţi început (mersul la toaletă la intervalul de timp ales).

Timpul va fi mărit treptat, iar ajutorul oferit copilului se va diminua pe măsură ce el învaţă acţiunile ce fac parte din abilităţile de folosire a toaletei. Pentru ca el să devină independent (să ceară singur la toaletă, să meargă singur acolo, să îşi facă singur nevoile, să tragă apa singur, să se spele pe mâini singur) este nevoie ca adultul să se retragă. Prompturile fizice sau verbale echivalează cu a face lururile în locul copilului. La începutul programului este un aspect normal, copilul învaţă. Dar pe măsură ce repetă aceste acţiuni de multe ori, intervenţia adultului va fi din ce în ce mai mică, până când va dispărea. Doar aşa, copilul va deveni independent.
A-l învăţa pe copilul cu autism să folosească toaleta este o etapă plină de provocări. Dar şi cu un final care merită tot efortul. Amintiţi-vă mereu că „este un maraton, nu un sprint” (Gary Heffner): important este să înveţe, perioada de învăţare depinde de la un copil la altul şi este mai puţin importantă.
Bibliografie:

https://www.autismspeaks.org
Psiholog Alina Mirela Trofin