Paste your Google Webmaster Tools verification code here

Monthly Archives: April 2014

Primul infarct nu trebuie să fie urmat de al doilea

Prof Dr Marius VintilaBucurești, 19 decembrie 2014. Din luna octombrie a acestui an, în 15 centre medicale din întreaga ţară, funcționează un program prin care pacienții sunt pregătiți pentru “viața de după infarct”. Medicii consideră că prevenirea celui de-al doilea infarct, care de obicei provoacă decesul, trebuie sa fie scopul acestui program, numit Şcoala de Infarct.

Practic, pacienții care au suferit un infarct și sunt spitalizaţi participă la cursuri ținute de specialiști. Programul se numește “Şcoala de Infarct” tocmai pentru că medicii știu că infarctul nu este o joacă. Chiar dacă au avut norocul să supraviețuiască primului infarct și au beneficiat de ajutor specializat în spital, pacienţii trebuie să înțeleagă că au şi ei responsabilitatea de a-și reorganiza viața după aceea. “Exact ca la școală, pregătim pacienții pentru viața de după infarct”, declară dr. Gabriel Tatu-Chițoiu, președintele Societății Române de Cardiologie (SRC).
Despre Școala de Infarct – cum funcționează
Consilierea pacienţilor şi a aparţinătorilor se face de către cadre medicale specializate. În fiecare zi de miercuri, acestea desfăşoară o şedinţă de training, cu o durată de aproximativ o oră, timp în care explică pacienţilor şi aparţinătorilor despre evenimentul cardiovascular prin care au trecut, despre medicamentele pe care le primesc, despre perioada de recuperare de după eveniment (numită reabilitare cardiacă), dar și despre acele lucruri simple pe care le pot face pentru a reveni la un stil de viață cât mai sănătos și normal.

Programul este unic în România. Pentru pacient, consilierea din centrul medical înseamnă să aloce timp pentru sănătate pe termen lung. Înseamnă să plece acasă pregătit. Iar pentru societate înseamnă uşurarea de povara economică a sindromului coronarian acut, care determină costuri semnificative, cele mai mari fiind asociate cu procedurile medicale din spital, efectuate ca urmare a evenimentului.
“Avem mulți pacienți pe care nu trebuie doar să îi tratăm, ci și să îi educăm. De la premisa aceasta a pornit programul Școala de Infarct. Am avut cazuri de pacienți care au venit după două săptămâni cu al doilea infarct. În procente, aș putea spune că vina aparține 40% pacientului și 60% medicului care nu îi informează corespunzător. În timpul trainingului, pacienților li se arată un film prin care le ilustrăm ce se întâmplă atunci când fac infarct. De asemenea, le vorbim despre importanța controlului factorilor de risc. Și, foarte important, îi pregătim pentru eventualitatea producerii celui de-al doilea infarct. Primul și cel mai important sfat în această situație: să sune cât mai repede la 112. Fiecare minut este prețios, pentru ca afectat este mușchiul cardiac, iar mușchiul acesta nu se mai reface!”, explică dr Lucian Câlmâc, de la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unul dintre specialiștii care țin efectiv cursuri pacienților.

Şcoala de Infarct este un program pilot-lansat de AstraZeneca destinat informării şi educării pacienţilor care au suferit recent un infarct miocardic acut şi au beneficiat de o procedură de revascularizare. Programul se desfăşoară din luna octombrie a acestui an în 15 centre medicale din întreaga ţară, centre în cadrul cărora funcţionează câte un laborator de cateterism cardiac.
Rată de deces intraspitalicească mai mică. Dar ce se se întâmplă după?

Datorită Programului Național de Tratament Intervențional în Infarctul Miocardic, implementat de SRC în cooperare cu Ministerul Sănătății, mortalitatea intraspitalicească a fost redusă de la 13,5% in 1997, la 8,3% în 2014 (şi la 4,4 la pacienţii care primesc un stent).
“Cu acest program încercăm să închidem o verigă slabă în drumul pacientului cu infarct. Dacă în spital, grație Programului Naţional de Tratament Intervenţional în Infarctul Miocardic, şansele de supravieţuire sunt mari, după ce părăseşte spitalul, pacientul este singur în faţa deciziilor pe care le are de luat. Sunt cazuri de pacienţi care uită să îşi ia tratamentul, nu mai vor să se implice în propriul program legat de boală. Iar acest lucru poate avea o repercusiune nefastă: apariţia celui de-al doilea infarct, care este de cele mai multe ori fatal. Aşadar, programul Şcoala de Infarct este o pregătire a pacienţilor pentru tot ceea ce urmează”, precizează dr. Tatu-Chiţoiu.

Datele arată că un procent important dintre pacienţii cu infarct (9-12%) decedează sau fac un al doilea infarct, la un an după primul.
“În România, vorbim mai mult despre prevalența mortalității decât despre prevalența morbidității. Boala este o noțiune relativă, în timp ce moartea este cu “da” sau “nu”. Cifrele vorbesc de la sine. Lista Organizației Mondiale a Sănătății însumează 999 de boli. 60% dintre decese sunt cauzate de boli cardiovasculare. Din păcate, ne confruntăm cu un alt fenomen grav: 50% dintre pacienții din România care au făcut un infarct mor înainte să ajungă la medic”, declară prof. dr. Marius Vintilă, medic cardiolog la Spitalul Sf Pantelimon din București.

Sarbatori fericite!

Paste fericit

Intrebarile care ne incuie

intrebari       In jurul varstei de 3 ani, micutele noastre comori intra in minunata perioada a curiozitatii. Cum majoritatea achizitiilor de baza sunt marcate, interesul copilului este focalizat acum pe mediul exterior. Observa el o multitudine de fenomene care il inconjoara si pe care nu prea le intelege, astfel ca la fiecare pas rasare un “Mami, ce e asta?” sau “Tati, de ce…?” Pentru linistirea parintilor asupra normalitatii intrebarilor infinite venite din partea copiilor, va informam ca statisticile au stabilit: In medie, un copil de 4 ani pune cam 437 de intrebari pe zi, adica in mare, verbalizarea lui este sub forma de intrebari.  Asadar, rabdare multa si creativitate din belsug, pentru ca parintii sunt principala sursa de informare a micutilor lor.

Ce ne facem insa cand ne trezim in fata acelor intrebari care incuie orice parinte? Da, da, cele despre de unde vin bebelusii, de ce sunt diferite fetitele de baietei, ce se intampla cu cineva cand moare…aceste intrebari inevitabile din existent ta de parinte.

Ei bine, ceea ce nu multi parinti fac este sa verifice ce anume stie copilul deja despre subiectul in cauza. Intr-o astfel de situatie, instinctiv iti vine sa creezi o poveste frumoasa, in speranta de a lamuri copilul fara a-l bulversa. Dar de multe ori povestile noastre pot aduce si mai multa confuzie in mintea copilului, fiindca noi, ca adulti, elaboram povestile in functie de multitudinea de cunostinte pe care le avem despre notiunile respective. Ori copiii nici nu se duc cu gandul atat de departe cand adreseaza intrebarile. Asadar, cel mai corect pentru cel mic este sa il intrebam ce intelege el prin lucrul respectiv si cum crede ca se intampla. Acesta este cel mai potrivit punct din care sa plecam cu explicatiile noastre.

Totodata, incercati sa va folositi de notiuni cat mai reale, pentru a-i permite copilului sa isi creeze o imagine clara a celor explicate. Nu e nimic in neregula in a cunoaste realitatea asa cum e ea. Cu atat mai mult cu cat ceea ce isi reprezinta copilul in mintea lui la acest moment ii contureaza atitudinea fata de aceste lucruri in viitor. Prin urmare, autoanalizati-va perceptia asupra lucrurilor, fiindca asa cum sunt ele resimtite de catre parinti, asa sunt transmise mai departe copiilor. Daca aveti anumite subiecte pe care le tratati ca tabu-uri, ele se pot concretiza sub forma de inhibitii sau trairi reprimate ulterior de catre copii.

Ne oprim de la a elabora raspunsuri concrete, pentru ca fiecare copil are propriul mecanism de intelegere a lucrurilor, pe care numai parintele lui il cunoaste cel mai bine. Fiti calzi, deschisi si autentici, iar copilul nu va avea decat de castigat.

Iar ca regula generala de urmat atunci cand raspundem copiilor, este sa fim bine informati, sa ne putem explica noua insine fenomenul in cauza, pentru a transmite ceea ce este mai bun mai departe. Asa cum Einstein spunea “ Daca nu poti explica ceva unui copil, atunci nici tu nu ai inteles.”

Psiholog Cristina Nenciu

Poveste despre iubirea de frate

frati     Era odata o ferma frumoasa ce se-ntindea pe doua dealuri. La aceasta ferma traiau doi frati ce aveau casele unul pe un deal si unul pe celalalt deal. Cei doi frati de cand se stiau aveau opinii diferite si nimic in comun. Ce mai, nu s-au prea inteles niciodata. Fratele cel mare era casatorit, avea trei copii si animale multe pe langa casa, cu ajutorul carora isi intretinea familia. Fratele cel mic era singur si nu avea nimic pe langa casa, fiindca tot timpul si-l dedica distractiei si calatoriilor. Desi diferiti, ce aveau impreuna cei doi frati era un mare si frumos lan de cereale ce se intindea intre cele doua dealuri. Era mostenirea primita si impartita in mod egal pentru cei doi frati de catre parintii lor.

Toamna, dupa strangerea granelor, ambii frati aveau hambarele pline. Intr-o noapte de toamna, ce se gandi fratele mai mic: “Eu sunt singur si nu imi trebuie atatea grane. Pe cand fratele meu are copii si animale de hranit. Ia sa incarc eu vreo doi saci din cerealele mele si sa i le duc lui in hambar.” Zis si facut. Si-a pus in spate doi saci de grane si a plecat in miez de noapte catre casa fratelui sau. Tiptil, i-a descarcat acolo in hambar si s-a intors multumit si vesel acasa.

Nu stiu cum se face, dar tot in acea noapte, fratele mai mare se gandea: “Eu am copii, in curand or sa creasca mari si or sa ma ajute in gospodarie, avem multe animale care ne dau hrana, pe cand fratele meu mai mic este singur si nu are nimic. Ia sa ii duc eu vreo doi saci din granele mele. Poate vrea sa le vanda, sa aiba din ce sa se intretina.”  Zis si facut. Incarca doi saci, ii pune in spate si pleaca spre casa fratelui. Ajuns, descarca incet sacii peste granele fratelui si se intoarce cu inima impacata acasa.

 A doua zi, ambii frati isi faceau de lucru pe langa hambarele lor si observa ei ca cerealele lor tot sunt mai mult decat suficiente pentru ei si hotarasc ca la noapte sa incarce si mai multi saci pe care sa ii duca. Si asa a fost. Cand se lasa noaptea, fiecare s-a incarcat cu cat a putut si au plecat fiecare spre casa celuilalt.

Mare minune le-a fost dat sa vada, cand osteniti de greutatea ce-o aveau in spate, se intalnesc cei doi la mijlocul drumului. Cand si-au dat seama ce faceau au izbucnit in lacrimi si s-au imbratisat. “Esti cel mai bun si iubitor frate” si-au spus fiecare. Si de atunci au devenit atat de apropiati incat nimic nu i-a mai putut desparti.

Am fost binecuvantat

Cand Dumnezeu mi te-a dat.

Un frate ca tine,

Cel mai bun prieten pentru mine.

Si ma voi bucura mereu

Ca esti tu fratele meu.

Povesti terapeutice

Ce semeni aia culegiBlidul de lemn – Poveste cu talc

 

după o povestire de Lev Tolstoi

 

Ce seamănă omul, aceea va şi culege”

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii
ăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…ăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

 

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcatură – boabele de mazare i se rostogoleau din lingură, pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până într-o zi când…

 

Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazare şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

 

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare cand îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

 

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl, duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii
mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care sa mănânci tu şi mami, când cresc eu mare…” A zambit şi s-a întors la “treaba” lui.

 

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămană fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

 

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare, din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

 

 

Copiii sunt ca niste radare extreme de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt intotdeauna pe receptie iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza.

 

Constanta Vasile – Psiholog clinician/Consilier analitic