Paste your Google Webmaster Tools verification code here

Monthly Archives: March 2014

Scrisoarea copilului catre parintii sai !

Povesti terapeuticeManutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.

Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.

Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.

Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa  ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!

Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator. Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.

Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

 Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !”

De Jacques Salome

 

Fidelitatile = Angajamente ale sinelui

FidelitateaÎn relaţiile dintre oameni se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei.

Pentru a încerca să definim mai clar lucrurile încă de la început, vom cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze dar şi că între entităţile înzestrate cu viaţă oamenii sunt singurii care pot dezvolta sentimente faţă de ceilalţi ori faţă de sine.

Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa de la început, şi acesta va evolua, se va modifica, va fi înţeles şi asumat diferit de cel care îl manifestă şi de cel ce-l primeşte.

Relaţia este şi ea vie, deci şi ea va evolua. Cum o relaţie implică două sau mai multe persoane, ea va evolua diferit pentru parteneri şi nu va avea în mod obligatoriu acelaşi parcurs şi ritm.

Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine, la un moment dat, al existenţei personale, va trebui să se conformeze următorului şablon:

EU mă implic AZI, cu ceea ce SUNT, faţă de TINE, cu ceea ce EŞTI. Eu mă implic în această relaţie cu o parte din mine, care se află în continuă evoluţie, evoluţie pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine, aflată tot în evoluţie şi pe care nu o cunosc şi nici tu nu o cunoşti încă. Ne implicăm pe un anumit termen, pe care nu-l putem anticipa cu precizie, cu părţi din noi pe care încă nu le cunoaştem, ceea ce înseamnă că nu îi cunoaştem încă pe cei care vom deveni şi acţiona.”

Un angajament lucid şi sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare presupune trei componente: „eu”, „tu” şi „o parte din noi pe care nu o cunoaştem” care se poate manifesta în orice fel posibil, fiind în evoluţie continuă; practic această a treia parte înseamnă un mister.

Deci, în angajamentele noastre nu pornim singuri, ci alături de această parte imprevizibilă, incontrolabilă care, prin manifestările şi schimbările ei, ne poate uni sau ne poate depărta unii faţă de ceilalţi. În acest angajament noi implicăm acea parte din noi pe care (credem că) o cunoaştem foarte bine, dar care şi ea se prezintă prin imagini pe care “EU VREAU să le expun şi pe care TU LE VEZI AŞA CUM VREI să le vezi”. Însă implicăm la fel de mult şi o parte din noi pe care nu o cunoaştem şi care ţine de zonele noastre de umbră, în spaţii în care putem evolua total necontrolat şi imprevizibil, în moduri şi direcţii chiar de neconceput logic în momentul sau zona de lumină.

De asemenea, în angajamente ne implicăm faţă de ceea ce cunoaştem, ştim şi vrem să vedem în celalalt. Dar ne angajăm, cum am spus, şi faţă de zona lui de umbră şi mister, necunoscută niciunuia dintre noi. Aceste părţi de umbră nu pot fi însă greşit gestionate, ignorate, ignorare care ar reprezenta o greşeală fatală, pentru că ele dictează ceea ce vom deveni. Asumarea existenţei şi puterii lor de influenţă şi decizie, garantează implicit o mare parte din puterea noastră de înţelegere, asumare şi, putem să-i spunem frumos, control în şi faţă de angajamentele noastre. Nu putem ignora şi nici ascunde pentru multă vreme ceea ce am devenit sau devenim într-un angajament. Şi nici nu este corect faţă de noi înşine sau unul faţă de celălalt (ceilalţi).

Adesea, ca măsură sumară de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică angajamentele sau relaţiile noastre prin negarea existenţei acestei zone de mister şi manifestarea unei false puteri de control, cu certitudini distructive faţă de noi şi ceilalţi, cu credinţe idealiste şi încrederi oarbe care ajung, de foarte multe ori, să ne dea replica dură a schimbărilor şi palma aruncării într-un abis plin de angoase şi frământări ale logicii. Zonele de umbră ale sufletului şi personalităţii noastre nu joacă după reguli ale logicii minţii ci, de cele mai multe ori, după reguli de „logică” ale inimii şi psihicului, a emoţionalului.

Fidelitatea faţă de noi înşine reprezintă acel liman, acel refugiu şi ancoră în jurul căreia se încarcă nevoile noastre de coerenţă internă atunci când se manifestă pregnant şi este mult prea mare distanţa între respectul faţă de angajament sau relaţie, respectul faţă de celălalt şi respectul de sine, conflicte aprinse de loialitate.

Ştim că:

  • Nu orice exprimare devine comunicare;

  • Nu orice relaţie evoluează în ataşament;

  • Nu orice „schimb” afectiv se transformă într-un angajament.

Totuşi, toate aceste posibilităţi circulă sub forma de potenţial în orice întalnire dintre oameni.

Rămâne şi ţine doar de noi, la nivel individual, să ne fixăm indicatoare şi/sau repere clare în raport cu:

  • Cum putem menţine claritatea şi coerenţa în angajamentele noastre, în alegerile de viaţa sau întalnirile din viaţă, în respectul faţă de sine şi faţă de celalalt?

  • Cum putem armoniza nevoia de calitate, durată şi rigoare a angajamentelor luate cu schimbarea, evoluţia şi transformările necesare?

Să nu uităm că fidelitatea faţă de celălalt şi faţă de angajamentul într-o relaţie este direct proporţională cu fidelitatea faţă de sine. Dacă acceptăm că una dintre premisele de bază ale libertăţii umane este aceea de a dezvolta capacitatea sinelui de a face alegeri, descoperim că a face o alegere înseamnă, de fapt, a renunţa la ceva şi a rămâne fidel sinelui şi valorilor şi reperelor acestuia.

Fiţi liberi, frumoşi, autentici! Aproape nimic nu contează mai mult decat să fii TU, să fii fidel ţie insăţi…

Meda Dobocan – Preşedinte AFS

Agresivitatea genereaza agresivitate

Agresivitatea genereaza agresivitateEste absolut evident ca familia este unitatea de baza a societatii. In familie suntem socializati initial si legaturile cu membrii familiei se presupun a fi foarte puternice. Si totusi, statisticile releva un fenomen de-a dreptul ingrijorator: in unele tari, violenta in familie atinge, dupa unii autori, cote de pana la 10-20%.

Si mai alarmant este “drumul” violentei in familie: agresivitatea creeaza agresivitate, se raspandeste ca un flagel ce afecteaza toti membrii familiei.

Un adult care a fost victima abuzului parental in copilarie tinde sa-si abuzeze propriul copil / partener sau sa fie victima abuzului in cuplu. Copilul abuzat tinde sa-si agreseze atat fratii, cat si parintii. S-a constatat ca abuzarea partenerului de cuplu se asociaza cu faptul de a fi crescut intr-un mediu familial violent. Exista de asemenea o legatura intre violenta indreptata impotriva copiilor si factori precum: izolarea, conflictul marital, faptul de a fi fost victima abuzului in copilarie. Eforturile de a iesi din acest ciclu al violentei includ incercari de a proteja victima, de a-l ameninta pe cel care comite abuzul si de a crea un climat familial normal.

Violentei in familie i se potriveste de minune observatia fundamentala referitoare la escaladarea conflictului: la agresivitate se raspunde prin agresivitate. Este o implicatie reala si dovedita in cotidian. Parintii sunt in cea mai mare masura responsabili pentru agresivitatea copiilor lor (a se vedea teoria invatarii sociale, care se potriveste cel mai bine aici). Iar parintii copiilor violenti si ai celor abuzati provin de regula ei insisi din familii in care, ca mijloc de disciplinare, se folosea pedeapsa fizica. Cei mai multi parinti care-si maltrateaza copii au un mariaj instabil, sunt incapabili sa satisfaca nevoile de dependenta ale copiilor si au probleme in a stabili legaturi empatice cu acestia. Destul de frecvent se constata chiar prezenta unor tulburari psihologice si psihiatrice in comportamentul lor.

Iata ce spune despre acesti psihopati agresivi Ara Kerestegian in Eseu despreagresivitate (1997): Legatura intre agresivitate si psihopat este atat de stransa incat face corp comun, agresivitatea fiind parca, incorporata in structura psihopatului, dupa cum psihopatul, parca este fructul agresivitatii.

E. Merill a propus (1962) o tipologie a parintilor abuzivi in utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor pe care o redam in continuare (cf. A Neculau, 2003):
• tipul I: parinti caracterizati printr-un nivel inalt de agresivitate si care nu-si pot stapani tendintele violente, reactionand disproportionat la provocari minime;
• tipul II: parinti rigizi, care resping copilul si-l priveaza de afectiune; preocupati de propria persoana;
• tipul III: parinti pasivi, care evita sa-si exprime sentimentele si dorintele; persoane dependente, imature si capricioase, au o doza considerabila de
agresivitate (dar mascata);
• tipul IV: acesti parinti sunt persoane frustrate din cauza unor dezabilitati fizice care-i impiedica sa-si sprijine propria familie; gradul accentuat de frustrare conduce la pedepsirea severa a propriilor copii.

Constanta Vasile – Psiholog clinician / Consilier analytic

Meda Dobocan – Presedinte Asociatia Familie Sanatoasa