Monthly Archives: February 2013
De cine depinde succesul scolar al copilului?
Auzim zilnic despre nemultumirea oamenilor vizavi de educatia copiilor. Ba rezultatele elevilor sunt tot mai slabe, ba in incinta institutiilor de invatamant se promoveaza mai nou orice, numai educatie de calitate nu. Speram sincer sa fie vorba doar despre obisnuinta omului cu stirile de senzatie, iar in realitate majoritatea sa se centreze in continuare pe valori sanatoase.
Si totusi, ce e de facut pentru a asigura copilului sansa la o educatie adecvata?
Parintele este primul si cel mai important profesor al copilului. Bazele succesului scolar al copilului nu sunt stabilite nici de banii, nici de nivelul de educatie al parintilor. Ci de ceea ce transmite familia prin actiunile ei directe si indirecte. Interesul copilului pentru scoala este declansat de atentia acordata acestui aspect in familie. Atunci cand copilul este sustinut si incurajat sa invete, deoarece are acest drept al educatiei si cunostintele ii fac viata mai frumoasa si mai usoara, are toate sansele sa aleaga calea cunoasterii.
Felul in care copilul percepe ideea de “a invata” stabileste reusitele sale ulterioare. Daca invatatul este inteles ca o obligatie, avem de a face cu o problema cu doua taisuri:
- In primul rand intalnim elevul care va invata atat cat sa scape de aceasta activitate frustranta caruia nu ii intelege sensul. In aceasta categorie, cel mai adesea sunt intalniti copiii care accepta cu greu sa isi faca temele sau care cauta in permanenta scuze pentru a lipsi de la scoala. Ei au implementata ideea ca viitorul se asigura prin cu totul alte aptitudini decat cele ce tin de cultura intelectuala.
- In al doilea rand avem copilul care a inteles ca trebuie numaidecat sa invete pentru a se ridica la nivelul asteptarilor parintilor. Si pentru ca presiunea de a nu-i dezamagi pe parinti este atat de mare, rezultatele de multe ori oscileaza, fiindca invatatul devine mecanic.
Pe langa asteptarile parintilor, cele ale copilului stabilesc mult mai pregnant evolutia sa scolara. Metoda cea mai simpla de a testa atitudinea copilului tau fata de scoala este sa afli ce asteptari are el de la semestrul in curs, spre exemplu. Asteptarile sale sunt direct proportionale cu performantele, efortul depus si persistenta de care da dovada in privinta educatiei.
Atitudinea pozitiva spre invatare poate fi cultivata prin ceea ce facem si spunem zi de zi. Aratandu-i copilului ca valorizezi cunoasterea si te folosesti de ea la orice pas in actiunile tale zilnice ii oferi un model puternic de urmat si aduci un aport semnificativ la succesul lui scolar.
Psiholog Cristina Nenciu
Rivalitatea fraterna
De ce apare aceasta rivalitate fraterna? Deoarece copiii nu isi aleg familiile in care se nasc, nu isi aleg fratii. Ei pot fi de sexe diferite, varste diferite, pot avea cu totul alte temperamente si mai presus de toate trebuie sa imparta ceea ce fiecare isi doreste cel mai mult pentru el: parintii.
Intre timp, motivele de aparitie a competitiei intre copii pot fi dintre cele mai neasteptate. Pe cand fratele mai mare e nemultumit ca trebuie sa isi asume responsabilitatile celui mai mic, cel mic se lupta sa il ajunga din urma pe fratele mai mare, pentru a fi luat si el in serios. Un frate isi poate uri sora pentru simplul fapt ca este fata si toata lumea se poarta mai bland cu ea, in timp ce fetita este suparata pentru ca tatal ei se joaca mai mult cu fratele ei, fiindca e baiat.
Rivalitatea in cele din urma este normala. Odata impacat cu acest gand trebuie gandita strategia ce va stabili ordinea in casa ta. Si este o sarcina cat se poate de serioasa, fiindca nu de putine ori, datorita faptului ca parintii nu au luat in serios conflictele aparute intre frati, unii copii au dezvoltat ceea ce se numeste tulburarea de rivalitate fraterna. Aceasta se traduce prin anxietate puternica resimtita de copil la gandul ca fratele lui are parte de mai multa atentie din partea parintilor si poate ajunge la stadiul obsesiv in care nu isi mai permite nici sa doarma, doar pentru a se asigura ca parintii lui nu ii acorda mai putina atentie decat fratelui sau.
Cel mai important factor este, bineinteles, atitudinea parentala. Si fiecare parinte aflat in aceasta situatie stie foarte bine ca a avea o atitudine impartiala, cum de multe ori sunt sfatuiti, este extreme de dificil. Copiii sunt diferiti, au dispozitii si nevoi diferite, asadar e aproape imposibil sa ii tratezi la fel. Practic, a fi impartial in cazul copiilor tai inseamna a le ignora nevoile.
Recomandat este sa stabiliti reguli clare intemeiate pe motive obiective. Nu cedati in fata celebrului “nu e corect, el de ce poate si eu nu?!”, cu atat mai mult cu cat diferenta de varsta este semnificativa intre copii. Odata ajuns si cel mic la stadiul in care va fi tratat ca fratele mai mare,cum ar fi sa i se prelungeasca ora de culcare, o va simti ca un adevarat privilegiu.
Nu faceti comparatii! Copiii au dreptul de a avea o dezvoltare naturala diferita. Fiecare copil trebuie sa aibe propriul tel si nivel al asteptarilor corespunzator nevoilor si abilitatilor sale.
Nu subestimati supararea sau furia copiilor. Tratati-le sentimentele ca pe cele ale unui adult. Chiar daca sunt copii, emotiile traite de ei sunt la fel de intense ca cele traite de tine. Ia-i separate si acorda-le timpul fiecaruia de a-si exprima ceea ce simte, asigura-i ca sunt ascultati, intelesi si incurajeaza-i sa gaseasca o solutie de a rezolva conflictele prin care sa te faca mandru. Si atunci cand reusesc nu uita sa ii recompensezi afectiv din plin.
Intelegerea consecintelor e un alt subiect ce trebuie atins in relatia cu copiii. In special in cazul celor mai agresivi. Acestia ajung de cele mai multe ori sa aibe parte de adevarate teorii despre ce este corect si ce nu, au parte de diverse interdictii si pedepse, care, ghiciti ce!? Reprezinta exact atentia de care aveau nevoie sa le fie acordata, fie ea si sub aceasta forma mai frustranta. Si prin intregul ritual de pedepsire si revolta a copilului nu se stabileste decat un tipar al atentiei primite de catre cel mic. O atitudine ferma si retragerea copilului din orice activitate ii poate oferi acestuia o alta perspectiva asupra lucrurilor.
Psiholog Cristina Nenciu
Copilul divortului: In spatele “culiselor”
Desi la ora actuala cazurile de divort sunt tot mai intalnite, trecerea acestora sub eticheta de “trend” este o greseala. Ce e drept, este o decizie mult mai usor luata decat cu cateva zeci de ani in urma, pentru ca in trecut, pe langa faptul ca “ce se strica se repara, nu se arunca”, institutia casatoriei prima in fata multor alte nevoi, atat personale cat si ale copiilor. Acum oamenii detin o alta constiinta de sine si in incercarea lor de a evolua: fie vor sa evite plafonarea intr-o relatie nu tocmai constructiva, fie isi reneaga adevaratele nevoi in lupta pentru indeplinirea dorintelor.
Indiferent de motivul din spatele deciziei si oricat de inteligenta ar fi abordarea sotilor, pentru familiile in care exista si copii, trauma pierderii reprezinta un subiect foarte delicat ce trebuie gestionat in timp, cu mult tact. In cele ce urmeaza vom sublinia unele din elementele cheie ce trebuie avute in vedere spre facilitarea acestei situatii.
Am tot vorbit in articolele anterioare despre culpabilitatea resimtita de catre copil in cazul supararii parintilor. Ganditi-va cat de mult poate suferi copilul la gandul ca din cauza lui parintii se despart. Reactiile afisate de catre copii pot diferi foarte mult de la unul la altul. In timp ce unii copii au reactii dintre cele mai violente, altii se inchid in ei si par de nepatruns de intreaga situatie. Pentru cei care treceti prin astfel de momente dificile, foarte important este ca inca din momentul in care ii dati vestea copilului, sa tineti cont de acest aspect.
Cea mai potrivita metoda este aceea in care explicati diferenta dintre soti si parinti: distinctia rolurilor, asa cum el este elev, copil si fiu, daca ia note mai slabe sau creste si nu o sa mai fie chiar un copil, asta nu inseamna ca rolul de fiu va avea de suferit. Dragostea parintilor este neconditionata. Asadar si daca sotii se separa, ei ca parinti vor fi la fel, ii vor fi mereu alaturi si il vor iubi la fel de mult in continuare.
O alta dificultate, poate nu la fel de des observata este aceea a temerii fata de societate. Copilul daca este mai marisor poate fi marcat de sentimentul de rusine: cum va fi privit de ceilalti copii de acum, mai ales in momentele in care va fi insotit la diverse ocazii doar de catre un parinte, in timp ce alti copii au ambii parinti langa ei. Este o problematica pe care trebuie sa o discutati si sa ii aratati copilului faptul ca poate vorbi oricand cu voi si ca nu trebuie sa treaca singur prin aceste momente.
In cazul familiilor cu adolescenti, o mare parte a problematicii intra in sfera iubirii si a increderii. In urma divorturilor, tot mai multi tineri au dificultati in a-si fortifica relatiile de cuplu datorita insecuritatii provocate de teama de a fi abandonati sau isi construiesc relatiile pe ideea ca pot iesi oricand din ele.
Divortul in sine este destabilizator pentru orice copil, datorita pierderii suferite. Este recomandat sa evitati pe cat posibil introducerea altor elemente de schimbare in viata copilului in aceste momente, cum ar fi schimbarea locuintei.
De o mare importanta este sa il asigurati de grija, sprijinul si onestitatea voastra, astfel incat sa va poata pune orice fel de intrebare oricand are vreo nelamurire. Consolidandu-va o relatie de incredere va poate da puterea de a trece mai usor prin asemenea momente delicate.
Psiholog Cristina Nenciu
ADHD-ul nu este un capat de lume
Copiii cu deficit de atentie si hiperactivitate au in general probleme in indeplinirea functiilor executive, precum capacitatea de a planifica, de a organiza, de a-si controla impulsurile si de a duce sarcinile la bun sfarsit. Acest lucru inseamna ca parintele trebuie sa preia aceste functii si sa ofere copilului orientari suplimentare, sprijinindu-l in procesul de dobandire treptata a acestori abilitati de conducere.
Desi simptomele ADHD sunt dificil de gestionat, trebuie sa fiti constienti de faptul ca toate aceste manifestari ale copiilor sunt lipsite de vointa. Ca orice copil normal si cel cu ADHD isi doreste sa stea linistit pe scaun, sa invete o poezie cu usurinta, sa isi poata face curat in camera sau sa asculte de parinti.
Pentru cei care au ADHD este la fel frustrant ca pentru cei care interactioneaza cu acestia. Avand tot timpul acest aspect in minte ne va fi mult mai usor sa raspundem copilului intr-un mod pozitiv si suportiv.
Foarte important este sa fiti contienti de faptul ca prezenta unui copil cu ADHD aduce cu el anumite restructurari in conceptia de “crestere si educare”, datorita atitudinilor sale specifice:
– Adesea nu “aude” instructiunile pe care i le dai, astfel incat nici le respcta. Intreaga comunicare in prezenta lui trebuie bazata pe multa rabdare si perseverenta.
– Este usor de distras si dezorganizat, punandu-i pe cei de langa el in postura de a astepta de multe ori dupa el;
– Incepe proiectele si uita sa le mai termine. Trebuie sa fii acolo,langa el, pentru a-i aminti ce are de facut;
– Intrerupe adesea conversatii si cere atentie in momente neportivite;
– Poate vorbi inainte de a gandi, spunand uneori lucruri lipsite de tact sau chiar jenante;
– Poate fi dificil de culcat, avand un ritual al somnului destul de obositor.
Sfaturi utile pentru parinti:
– urmati un stil de viata sanatos si optimist: cand ai grija de tine esti mai capabil sa ai grija de copil;
– stabiliti o structura clara pe care sa o urmati: rutina, termenele fixe, programele simple, mediul organizat si linistit pot face minuni;
– stabiliti reguli si asteptari concrete: folositi-va de un sistem de recompense, stimulenti si consecinte;
– incurajati miscarea, somnul si o alimentatie sanatoasa;
– invatati-va copilul sa socializeze: animalele de companie pot fi ajutoare foarte bune in a invata despre grija, responsabilitate si apartenenta.
Sa retinem deci, ca tot ceea ce copilul cu ADHD face nu este cu rea vointa si nu tine de capacitatile lui de control. A-l mustra constant pentru ceea ce face ii sporeste frustrarea deja resimtita de pulsiunile lui. Cum abilitatile ca rabdarea, organizarea si atentia, micutul nu le detine, ramane in datoria parintelui, care stapaneste aceste capacitati, sa isi invete copilul ce inseamna acestea si cum sa le puna in practica.
Cu multa rabdare, compasiune si sprijin din plin, puteti gestiona ADHD-ul, oferindu-i micutului o copilarie fericita in timp ce se bucura de un camin stabil si armonios.
Psiholog Cristina Nenciu
Mofturici, hai la masa!
Cat de usoara ti-ar fi viata daca prichindelul tau ar manca orice i-ai pune in farfurie? Nu tu stres in fata rafturilor, gandindu-te la ce anume sa mai improvizezi pentru a-i oferi o alimentatie sanatoasa bazata pe alimentele lui preferate, iar timpul petrecut in bucatarie ar fi mult mai scurt, fiindca ai putea gati orice. Am intalnit si parinti fericiti, ai caror comori nu ridica niciun fel de pretentie in ale mancarii. Jos palaria in fata lor. Pentru o mare parte a populatiei de parinti, acesta este un vis a carei indeplinire se tot lasa asteptata.
Partea buna este ca se poate interveni, aducand o schimbare sanatoasa in aceste obiceiuri mai putin sanatoase. De preferat ar fi cat mai timpuriu.
Stiati ca introducerea hranei solide incepand cu varsta de 4-6 luni, scade semnificativ sansele de a avea un copil mofturos la mancare? Ultimele cercetari au concluzionat faptul ca prelungirea dietei bazata doar pe lapte sau lichide stabileste un tipar preferential al gusturilor copiilor. In intervalul varstei de 4-7 luni se dezvolta preferintele pentru diferite gusturi si texturi ale hranei ingerate. Astfel ca introducand copilului o alimentatie diversificata, bineinteles pasata, dam sansa copilului de a se obisnui cu multitudinea de alimente existente, facandu-l deschis spre cunoasterea acestora.
Bun, am inteles cum sta treaba cu bebelusii, dar ce putem face daca nazdravanii nostri sunt deja maricei?
Deprinderile lor sunt oarecum formate, si-au stabilit preferintele si nu inteleg de ce ar trebui sa aleaga consumarea altor alimente, daca lor le plac deja unele anume. Nu detin notiunea de sanatos sau diversificare. Copiii oricum sunt adepti ai rutinelor si accepta schimbarile destul de greu.
Totodata, prin tot ceea ce intreprind ei in aceasta perioada, vor sa demonstreze ca sunt capabili, isi cer pe de-o parte autonomia si au nevoie sa li se confirme si valorizeze aceasta capacitate a lor de a decide pentru ei. Lucru de care puteti profita din plin si in pregatirea meselor.
Implica-l in pregatirea mancarii. Copiilor le place sa se simta utili. Dati viata alimentelor in timp ce le preparati, personificati-le, puneti-le in valoare, puteti chiar inventa povesti, spre exemplu cum mazarea este prietena cea mai buna a carnitei. Puteti face chiar ghicitori, lasand copilul sa ghiceasca ce ingrediente se potrivesc sau construiti un cadru educativ, permitandu-i copilului sa cunoasca, de exemplu legumele, sa le desfaca, sa le simta. Odata depus acest efort de catre copil pentru prepararea mancarii, sansele sunt mari sa si vrea sa o guste.
Un alt aspect important este acela al perseverentei. Multi parinti se dau batuti dupa primele incercari nereusite de introducere a alimentelor noi. Este normal ca cel mic sa respinga schimbarea pe care nu o simte necesara. Incearca sa ii prezinti alimentele noi de cel putin 10 ori inainte sa bati in retragere. Pana la urma constanta de care dai dovada ii stabileste copilului o noua rutina si intr-un final va accepta alimentul ca parte a hranei lui obisnuite.
Pofta mare si diversificata sa aveti!
Psiholog Cristina Nenciu
Prea ocupat pentru micutul tau?
Intri pe usa, iti iei copilul in brate, ti se umple sufletul de bucurie sa il vezi acolo, dar parca intotdeauna mai ai ceva de facut pana sa te dedici in totalitate micutului care se uita la tine cu ochi mari in timp ce intreaba: “Tati/Mami te joci cu mine?”. “Imediat, mami, stai sa incalzesc mancarea si dupa ne jucam!” sau “Imediat, tati, stai sa mai dau un telefon si vin la tine” sunt raspunsuri des intalnite, fiindca nu ca nu vrei sa petreci timp cu el, ci vrei sa termini odata tot ce mai ai de facut, ca apoi sa stai in tihna alaturi de copilul tau. Numai ca una dupa alta, treburile parca nu se mai termina si in acest timp mititelul te tot intreaba “Acum ne jucam?”. Aceasta persistenta a lui, care atunci cand va mai creste va fi o calitate laudabila, acum o simti parca agasanta.
Din nou nu ai terminat ce ti-ai propus sa faci si prichindelul se duce la televizor, se uita la ceas, se uita spre tine, numara fiecare minut asteptand ca tu sa fii gata pentru el. Suna telefonul, e un amic care vrea sa iti impartaseasca ceva si tu te prinzi provocat in conversatie. Cel mic se uita din nou la ceas si vede cum te destinzi la telefon pe timpul lui. Se resemneaza in a astepta si se afunda intr-un joc stereotip, probabil meditand la cum mancarea, vasele, mailurile, telefoanele sunt mai importante pentru tine decat el.
Timpul este resimtit altfel de catre copii decat de adulti. In timp ce adultii, datorita multitudinii de responsabilitati, traiesc de pe o zi pe alta, copiii traiesc fiecare secunda. Copilaria, desi este cea mai scurta perioada din viata unui om, este traita cel mai profund. Timpul zboara si maine cand o sa te intorci spre copilul tau sa petreci ceva timp cu el, vei gasi un tanar ocupat si agitat, care nu mai are timp de tine, fiindca are atatea de facut…doar de la tine a invatat acest lucru.
Pentru ca timpul e atat de scurt, cu atat mai mult trebuie sa le acordam atentie copiilor. Cu atat mai mult cu cat sunt mici si au atata nevoie de noi. Acum e perioada in care noi suntem cei mai importanti pentru ei si nu stim sa ne bucuram cu adevarat de acest lucru. La final, intotdeauna daca omul ar fi intrebat ce ar schimba la viata lui, nu ar spune “mi-as fi dorit sa lucrez mai multe ore suplimentare” sau “sa fac mai multa curatenie in casa” ci “mi-as fi dorit sa petrec mai mult timp cu cei dragi”.
O revizuire a prioritatilor e intotdeauna binevenita, iar 15 minute de atentie exclusiva asupra copiilor nostri nu ne afecteaza cu nimic rutina zilnica, ba chiar o vitalizeaza.
Psiholog Cristina Nenciu
Copilul certurilor noastre
Cele mai multe solicitari de consiliere psihologica sunt initiate de catre parinti iubitori, ingrijorati de problemele aparute in comportamentul copiilor lor. Lipsa interesului pentru scoala, iritabilitate accentuata, stare apatica, tulburare de limbaj sunt doar cateva din problematicile intalnite.
Stiati ca in nenumarate randuri, toate aceste manifestari ale copiilor sunt de fapt simptome ale disfunctiilor relatiei dintre parinti? Mai exact, efectele disputelor dintre soti sunt resimtite in mod direct de catre copil.
Greutatile zilnice, oboseala si stresul aduc partenerii de cuplu pe marginea prapastiei. Inevitabil intervin reprosurile si victimizarea, factori de capatai pentru izbucnirea conflictelor verbale. Nemultumirile se aduna de pe o zi pe alta si astfel se ajunge la dezvoltarea unui stil toxic de comunicare conjugala.
In cazul copiilor mici, efectele acestui stil de comunicare pot fi de-a dreptul tulburatoare. Pentru un copil care abia acum invata sa vorbeasca, limbajul perceput devine un exemplu negativ. Si cum deja stim din articolele anterioare, gandirea simpla a copiilor este ghidata de principiul cauza-efect. Deci, ce ii transmitem copilului printr-o astfel de atitudine: Comunicarea este ceva incarcat cu sentimente urate, care o face pe mami sa planga si pe tati nervos, deci nu, mai bine nu vorbesc.
Oricat ati incerca sa va feriti de copii, tensiuni dintre parinti sunt resimtite de copil si in lipsa cuvintelor. Faptul ca va evitati sau va vorbiti pe un ton rece il incarca pe copil cu sentimente contradictorii. Stiti sentimentul acela ciudat ce va incearca atunci cand intrati intr-o incapere si brusc se face o liniste mormantala. Ai impresia ca este din cauza ta. Asa si copilul ia asupra lui intreaga situatie. Si ce se intampla cand el tocmai isi facusera lectiile sau realizase ceva frumos si vine sa impartaseasca parintilor bucuria lui? Intra pe usa si este intampinat de o atmosfera cat se poate de ciudata, eventual ii este raspuns bucuriei lui cu un “bravo,bravo” fara prea mult suflet. La ce bun sa citesc si sa scriu atat, oricum nu le pasa prea mult de mine.
O alta situatie dificila este atunci cand neintelegerile dintre parinti pun copilul in situatia de a alege de partea cui este. Iar pentru a se contrazice intru totul, cei doi soti ajung chiar sa intervina in educatia copilului, incurajandu-l pe acesta in directii diferite. Niciun copil nu vrea sa aleaga intre parintii lui, fiindca are nevoie in egala masura de amandoi. Dar pentru ca este in acesta postura, intelege practic ca poate face orice doreste. Deci pot face ce vreau, sa tip, sa lovesc, sa raspund, sa vad cine ma vrea mai mult.
Prin urmare, dragi parinti, oricat de complexe ne-ar fi necesitatile noastre, sa nu uitam ca nevoile copiilor nostri sunt simple. Iar daca inevitabil, neintelegerile exista, de dragul copilului trebuie sa comunicam cu el, nu sa evitam subiectul. Are nevoie sa fie asigurat de dragostea si sprijinul nostru neconditionat, oferindu-i astfel motivatia spre o crestere frumoasa.
Psiholog Cristina Nenciu
Tu cum reactionezi in fata crizelor de plans publice?
Riposte violente, tipete si crize de plans in fata rafturilor din magazine…parintii de copii mici sigur cunosc foarte bine sentimentul coplesitor ce ii inunda in acele momente delicate cand simt ca nu isi pot controla copilul si parca toti ochii sunt atintiti asupra lor. Fiecare parinte a incercat toate modalitatile de a linisti copilul intr-o astfel de situatie, dar parca nimic nu functioneaza.
Ce e totusi de facut?
Prima masura de precautie in aceste cazuri trebuie luata dinainte de a te aventura cu cel mic la cumparaturi: asigura-te sa fie bine hranit si odihnit! Odata satisfacute aceste doua nevoi ale copilului, toleranta acestuia la frustrare devine mai ridicata. Astfel ca data viitoare cand intentionezi sa intri cu prichindelul prin magazine imediat dupa ce l-ai luat de la gradinita sau dupa o joaca sanatoasa prin parc, gandeste-te de doua ori inainte.
In drum spre magazin ai grija sa ii comunici copilului scopul cumparaturilor si incearca sa formulezi astfel incat sa ii transmit clar care ii este rolul lui in aceasta actiune. Responsabilizandu-l cu un rol clar, spre exemplu acela de a alege cele mai frumoase legume, ii asigura copilului o tinta pe care sa se concentreze. Ajunsi in magazin, evita pe cat posibil zonele unde stii ca se afla ceva ce copilul isi doreste poate foarte mult. E ca si cum tu ai tanji intr-o zi torida dupa o limonada si cineva se plimba cu ea prin fata ta; este exemplul perfect pentru a intelege ce il incearca pe copil in fata tentatiilor, cu plusul ca nu are autocontrolul dezvoltat.
Si totusi, daca inevitabilul se produce, ramai ferm. Nu uita ca nu conteaza decat copilul si faptul ca tu incerci din rasputeri sa ii oferi cea mai buna educatie posibila. Uita de lumea din jurul tau, chiar daca te incearca cel mai puternic sentiment de rusine.Copilul nu cunoaste un asemenea sentiment si intentia lui e de departe sa te faca sa te simti astfel.
Bineinteles ca a mustra copilul folosind un ton ridicat nu calmeaza deloc apele, ba dimpotriva, ii accentueaza copilului emotiile negative care deja il incearca si intreg conflictul ia amploare.
Chiar daca te auzi cu greu de plansetul lui, vorbeste-i calm si gratios si foloseste-te de haz. Oricat de greu ti-ar fi, nu uita ca tu esti cel care cunoaste autocontrolul. La cel mai mic semn de linistire lauda-l, recompenseaza-l afectuos si incearca sa ii aduci zambetul pe buze.
Foarte important este sa nu cedezi plansetelor, iar daca totusi te simti depasit de situatie, i-al pe cel mic cu tact si paraseste incinta magazinului. Copiilor le place sa mearga la cumparaturi, iar adoptand o astfel de atitudine, va simti in mod direct consecintele comportamentului sau.
Atunci cand tratezi armonios problema, pe langa faptul ca linistea se instaureaza mai rapid, iti oferi tie sansa de a fi mandru de felul in care ai gestionat problema si te eliberezi de povara invinuirii in urma unor eventuale izbucniri nervoase asupra micutului tau.
Psiholog Cristina Nenciu
Cand se pot observa primele semne ale autismului?
Niciun parinte nu vrea sa creada ca pruncul lui perfect poate avea o problema. Dar cand vine vorba de autism, depistarea cat mai timpurie a simptomelor face o diferenta majora in evolutia copilului.
O greseala comisa de catre multi parinti este aceea de a astepta. Chiar si atunci cand simt ca ceva nu este in regula cu copilul lor isi spun sa mai astepte, sa vada cum evolueaza lucrurile si poate se va rezolva problema de la sine. Parintele nu face acest lucru cu buna stiinta, ci ghidat de speranta. Insa este cea mai mare greseala, deoarece in tot acest timp pierdut, copilului i se ia o sansa de la recuperare. Plasticitatea creierului bebelusului permite o recuperare a informatiilor fantastica, dar cu cat timpul trece, cu atat recuperarea devine mai greoaie.
Ce inseamna depistare timpurie?
La ora actuala cei mai multi specialisti evita sa evalueze copiii pana la varsta de 2-3 ani, in ideea ca ritmul dezvoltarii difera de la un copil la altul si unele achizitii se fac mai lent. Daca observi ceva in neregula la copilul tau, urmeaza-ti instinctul parental si nu te lasa convins de argumente generale. Cere o evaluare a copilului. Nu ai nimic de pierdut.
In unele cazuri, primele semne apar chiar incepand cu varsta de 6 luni. Aceste semne sunt:
– lipsa zambetului ca raspuns la zambetul persoanelor apropiate;
– lipsa contactului vizual sau a urmaritului cu privirea obiectelor ce trec prin raza lui vizuala;
-absenta ganguritului specific bebelusilor ori a sunetelor emise spre a atrage atentia.
In acelasi timp, o cazuistica des intalnita este aceea a copiilor cu o dezvoltare perfect normala pana la varsta de 12 luni, in care copilul initiaza si contact vizual, rupe si primele cuvinte, insa brusc sufera o regresie si pierde parca din achizitii, refuzand sa mai faca vreun progres. Daca treceti printr-o astfel de experienta cu copilul, nu mai stati pe ganduri si apelati in cat mai scurt timp la o evaluare psihologica.
Nicio alta persoana nu este mai avizata in a observa evolutia copilului decat parintele, fiindca acesta din urma este acela care isi cunoaste cel mai bine pruncul, vazandu-l zi de zi cum creste. Medicul sau psihologul poate fi un partener valoros in evaluarea simptomaticii copilului, insa in cele cateva zeci de minute cat dureaza o consultatie nu poate observa ceea ce parintele observa zilnic. Astfel ca, nu omiteti in a-i comunica specialistului orice observatie facuta, oricat de neimportanta sau prosteasca vi s-ar parea.
Un aspect important de retinut este acela ca semnele timpurii ale autismului presupun absenta comportamentelor normale ale bebelusului si nu prezenta celor anormale. In unele cazuri, simptomele timpurii sunt confundate cu particularitati ale bebelusului perfect, acel bebelus cuminte, care nu plange, pare independent si nu face mofturi.
Psiholog Cristina Nenciu
Este sau nu, in fond, televizorul nociv pentru copii?
1) Ca fiecare lucru ce provoaca dependenta, nocivitatea lui este direct proportionala cu constanta cu care este “consumat” si 2) Prezenta unui adult responsabil, de preferat a parintelui, langa copil, in momentul vizionarii face o foarte mare diferenta.
La ora actuala, la o privire generala, in privinta raportului copil-televizor exista o clasificare ambivalenta: copiii carora nu li se permite accesul si copiii lasati in grija televizorului pana cel in grija caruia este isi rezolva treburile. Bineinteles, sunt si cazurile particulare, precum cei care se ghideaza dupa anumite reguli bazate pe recompensarea copilului prin accesul la TV.
Interesant este ca vizionatul la televizor impreuna cu copilul poate fi chiar benefic pentru cel mic. Ideea este ca unele programe sunt educative, transmit niste informatii chiar utile copilului. Insa, copilul oricat de placut impresionat vizual ar fi, are parte de o invatare statica. Tocmai de aceea, prin prezenta ta, ii poti oferi o lectie frumoasa chiar din fata televizorului. Tot ce trebuie sa faci este sa animi informatia televizata: prin sunete, miscari, asocieri, etc. Spre exemplu, pentru un copil de 1-2 ani, uitandu-va la desene cu diverse animale, le puteti imita: “Uite pisica, ea face miau-miau (ii sugerezi sunetul spre repetare), are mustati la gurita, uite aici (si ii arati gurita lui). Mami unde are gurita?. Uite, pisica a sarit! Cum a sarit? Uite asa…(exemplificati miscarile)”.
Este o forma de a invata interactiva, foarte distractiva pentru copil. Asimilarea informatiilor se produce mult mai usor datorita antrenarii a mai multor procese: vazul, auzul, limbajul, motricitatea, atentia, memoria, gandirea si imaginatia.
Totodata, petrecerea unui timp de calitate impreuna cu copilul tau este de neegalat. Iar atunci cand revii acasa, dupa o zi istovitoare de munca, de multe ori are de suferit capacitatea ta de a genera modalitati de a petrece timpul cat mai util cu micutul tau. Aceasta maniera poate fi chiar relaxanta pentru tine, fiindca te ajuta sa te detasezi de problemele acumulate si sa te detensionezi.
Televizorul, ca orice alta inventie tehnologica, la baza reprezinta un instrument menit sa ne ajute. Problema apare atunci cand notiunea de “instrument” se pierde, fiind inlocuita cu cea de “scop”. Astfel vizionarea programelor televizate devine un scop in sine in vietile oamenilor.
De retinut ca atitudinea copiiilor fata de lucrurile din mediul inconjurator depinde in mare masura de semnificatia acestora data de catre parinte.
Psiholog Cristina Nenciu
Fricile induse si efectele lor necontrolate
Inducerea fricii unui copil pentru a-l cuminti, pe cat este de la indemana parintelui, pe atat de traumatizanta este pentru copil.
Nu multi isi dau seama de acest aspect si utilizeaza sisteme indirecte de cumintire ce pot avea repercursiuni pe termen mediu sau lung pentru copil. Nimeni nu face cu buna stiinta acest lucru propriului copil. Tocmai de aceea am considerat oportun sa va informam prin relatarea unui astfel de caz. Exemplul poate fi adaptat de catre fiecare dintre noi pentru nevoile sau aspectele personale ce trebuie rezolvate cat mai curand posibil, pentru binele copiilor, dar si al nostru, al parintilor.
“Baietelul meu e impresionat si foarte atent cand aude sunetul de la masina salvarii si noi am profitat cand era mai obraznic si i-am spus ca salvarea cauta copii obraznici. Pana aici nimic rau poate. Insa daca se intampla sa doarma si sa auda sunetul salvarii se trezeste speriat si buimac. Am incercat sa il linistim spunandu-i ca el e cuminte si ca nu il ia salvarea. Cum as putea remedia greseala aceasta?! “ – este intrebarea adresata de un parinte bun si responsabil, dar care fara sa-si dea seama a facut, ca multi dintre noi poate, o nevinovata greseala de asociere care acum s-a intors impotriva copilului si a lor, a parintilor.
Cristina Nenciu, psiholog clinician, raspunde direct pe cazul expus mai sus:
“Inducerea fricii unui copil pentru a-l cuminti, pe cat este de la indemana parintelui, pe atat de traumatizanta este pentru copil. Inteleg ca in clipa de fata sunteti in impas datorita riscurilor posibile in urma luarii unei decizii. Daca o sa continuati povestea, copilul ramane cu sentimentul de anxietate provocat de sunetul salvarii, iar daca rectificati povestea, riscati sa pierdeti increderea copilului, datorita faptului ca l-ati mintit. Tocmai ati testat pe propria piele cat de mult cantereste cuvantul dvs. in fata copilului, prin urmare puteti avea incredere ca va asculta.
In acest caz trebuie sa va bazati pe doua principii simple dupa care se ghideaza copiii: Lucrurile se intampla dupa formula cauza – efect: “Daca…atunci” (“Daca nu e cuminte, il ia salvarea”) si Imaginatia domina ratiunea (“daca sunt cuminte nu vine dupa mine”, “dar daca intelege gresit ce fac eu?”, sau “daca s-a plictisit de copii obraznici si intr-o zi vine si dupa copii cuminti?”, etc.). Este suficienta inserarea ideii de mediu amenintator in mintea copilului si imaginatia lui va prinde aripi.
Chiar daca ii spuneti ca el e cuminte si nu il ia salvarea, notiunea de “cuminte” nu are limite clare pentru el, astfel ca poate trai cu teama ca in orice moment, datorita cine stie carui lucru l-a facut, sirena se aude din cauza lui. La fel se intampla in cazul multor copii, care dupa ce fac o boroboata, chiar si din greseala, se uita crispati pe sub pat sau pe geam dupa “bau bau” sau “politistii” care vin sa-i ia.
Va recomand sa incercati urmatoarea metoda:
Ajutandu-va de resursa cea mai puternica a copilului si anume imaginatia; va puteti juca impreuna cu el, folosind o masinuta, care sa simbolizeze o salvare (sau daca aveti, chiar o salvare), care sa fie interpretata de dvs. si o papusa care sa simbolizeze un copil, interpretata de baietel, dramatizand o situatie de genul – “Intalnirea copilului cu salvarea”. In aceasta poveste interpretati si vizati urmatoarele aspecte: cunoasterea fiecaruia; ce si-ar spune unul altuia?; salvarea poate fi rea, dar are si latura ei buna; imprietenirea cu salvarea; pot face o intelegere cei doi: salvarea isi schimba meseria, de acum o sa salveze oameni, se dedica binelui, iar copilul o sa incerce sa fie cuminte, sa faca si el lucruri bune, etc. Ghidati-va dupa discursul natural al copilului, incurajati-l si sprijiniti-l cand vedeti ca bate in retragere.
Mai intai asigurati-va, insa, ca baiatul se simte confortabil intr-un astfel de joc, iar daca nu, sa nu il fortati. Ii inoculati ideea incetul cu incetul. Inarmati-va cu rabdare si incercati cu pasi marunti. Daca baietelul este prea mic pentru a putea avea rabdarea sau capacitatea de a dramatiza un asemenea scenariu, puteti inventa dvs. o poveste simpla a unui baietel pe care il cheama eventual ca pe el sau ca pe un bun prieten, urmarind ideile de mai sus, pe care sa i-o spuneti seara, inainte de culcare. Mult, mult succes!”
Mult succes tuturor celor care au nevoie sa aplice imediat tot ceea ce am expus mai sus si sa auzim numai vesti bune!
