Paste your Google Webmaster Tools verification code here

Monthly Archives: May 2012

Familia, ca mediu

Familia trebuie înţeleasă ca mediu afectiv, social şi cultural. Ca mediu afectiv, familia reprezintă un sistem de interrelaţii afective, apt să reacţioneze la trebuinţele copilului şi la dezvoltarea personalităţii lui.

Primele manifestări ale copilului au caracter instinctiv şi nedirecţionat. Absenţa mamei până la 6 luni (deprivarea maternală) poate determina carenţe afective grave, de exemplu autism.

Ca mediu social, familia asigură relaţia copilului cu adulţi de toate vârstele şi sexele. Familia intervine prin aceste relaţii şi dezvoltă socializarea şi sociabilitatea copilului, astfel încât acesta să se poată adapta în societatea căreia îi aparţine.

Ca mediu cultural, familia transmite copilului o serie de informaţii dar şi atitudini, prejudecăţi, credinţe, modele comportamentale, etc.

Măsura dezvoltării sociale a copilului este dată de reacţia pe care o are la stimulii sociali (părinţi şi alţi membri ai familiei, persoane străine). După 2 ani aria socializării se extinde prin multitudinea de relaţii pe care copilul trebuie să le stabilească pentru a se maturiza afectiv si comportamental.

Socializarea este dificilă, asistăm la manifestări de egocentrism, de agresivitate, de egoism, dar şi de adaptare şi integrare socială.

Adultul trebuie să ştie să acţioneze în consecinţă, să ignore reacţiile neadecvate şi să le recompenseze pe cele adecvate.

Cele mai frecvente atitudini/comportamente cu urmări negative în evoluţia copilului sunt cele de supraprotecţie sau opusul său, de respingere.

Perioadele dezvoltarii umane

1. Perioada prenatală (concepţiei – naştere). Este una din etapele de dezvoltare majoră a individului, se formează structura de bază a organismului şi este caracterizată printr-o mare vulnerabilitate, în special în primele trei luni de dezvoltare prenatală.

2. Copilăria mică (0 – 3 ani). Se caracterizează prin dependenţa totală de adulţi, dar şi prin multiple abilităţi/reflexe înnăscute care dispar pe parcurs, dar care asigură bazele învăţării, o învăţare caracterizată prin senzorialitate. Către 2 ani asistăm la primele evoluţii independente, copilul merge, vorbeşte şi apar primele semne de socializare, interesul faţă de alţi copii.

3. Copilăria mijlocie (3 – 6 ani). La această vârstă copilul are abilităţile necesare pentru a se integra într-un program educaţional, este perioada preşcolară. Conştientizează propriile trebuinţe şi le exteriorizează, apar reacţii de refuz dar şi autocontrolul; relaţia cu adulţii începe să se modifice; poate realiza o serie de activităţi singur, este mult mai independent şi se structurează primele relaţii sociale.

A rămâne însărcinată… o adevărată aventură

Sarcina reprezintă o aventură unică în viaţa unei femei, fiind şi un prilej de bulversări fizice şi psihice foarte puternice.

Mai mult decât atât, este o aventură trăită în uniune cu mica fiinţă care locuieşte în noi, care se dezvoltă treptat şi ocupă, pe zi ce trece, un loc tot mai important în viaţa noastră.

Sarcina constituie de asemenea ocazia de a stabili o legătură aparte cu bebeluşul. Această relaţie evoluează progresiv şi capătă o semnificaţie foarte specială începând din luna a cincea, când prezenţa celui care convieţuieşte cu noi se face simţită mai concret, iar legăturile dintre mamă si bebeluş se intensifică.

Tipurile de plâns şi cum le putem identifica (III)

DUREREA – strigătul de durere este adesea reperat rapid de părinţi. Dacă e vorba de o durere spontană, este ascuţit şi pătrunzător. E imposibil să nu reacţionaţi imediat!

Dimpotrivă, durerea cronică este însoţită de gemete slabe, dar regulate. Bebeluşul dumneavoastră geme asemenea unui mic animal rănit.

SUPĂRAREA – vrea neapărat ca dumneavoastră să ştiţi acest lucru – aşa se explică aceste ţipete deosebit de ascuţite, greu de suportat în plan acustic şi care exprimă o frustrare intensă. Ii este foame şi nu îi daţi destul de repede biberonul. Simte dorinţa de a se mişca şi îl ţineţi prea mult pe masa pentru schimbat scutecele.

S-a săturat să stea în pătuţ şi nimeni nu vine să îi dea atenţie… în general, bebeluşul se enervează atunci când nevoile sale nu sunt satisfăcute sau când nu este înţeles de cei apropiaţi.

Tipul de plâns contează mai puţin, important este să fiţi întotdeauna receptivi la lacrimile copilului; altfel, va sfârşi prin a crede că nimeni nu poate răspunde nevoilor sale şi va dezvolta un sentiment de insecuritate.

Noi, ca părinţi, trebuie deci să rămânem calmi şi să reacţionăm la planşetele sale (luându-l în braţe, legănându-1), dându-i senzaţia că e în siguranţă. Această siguranţă personală este importantă pentru dezvoltarea sa.

Tipurile de plâns şi cum le putem identifica (II)

OBOSEALA – începe prin gemete, fără o cauză aparentă, şi sfârşeşte prin ţipete şi mişcări ale corpului (bebeluşul se agită, ca şi cum nu ar reuşi să îşi găsească o poziţie în care să se simtă bine). Dacă ţipetele de oboseală pot apărea la orice oră din zi, ele sunt şi mai frecvente când se înserează.

Unii bebeluşi plâng de asemenea în fiecare seară, înainte să adoarmă, mai ales aceia care au avut parte de multă agitaţie în timpul zilei (de exemplu, după o zi în care aţi fost cu el în vizită…).

Această agitaţie în exces generează o stare de excitaţie care îl împiedică pe copil să adoarmă la fel de repede ca de obicei.

NEVOIA DE AFECŢIUNE – aceasta se manifestă prin scâncete alternate cu momente de tăcere. Copilul dumneavoastră se plictiseşte probabil şi vrea să fie luat în braţe: are nevoie de un contact care să îl liniştească… şi NU este vorba de un moft!

Imediat ce copilul simte părintele apropiindu-se, se potoleşte (de aici impresia greşită de manipulare… Dar, evident, nu este vorba de aşa ceva). Copilul resimte o nevoie reală de a fi liniştit, de a fi în siguranţă, şi rolul nostru este de a-i răspunde.

El are nevoie de contact fizic cu părinţii săi sau doar de compania, Simte dorinţa de a se lipi de dumneavoastră, de a vi se cuibări în braţe, de a vă simţi mirosul, căldura. Vă caută prezenţa.

Vrea probabil să vă aplecaţi deasupra lui şi să îi vorbiţi.

 

Tipurile de plâns si cum le putem identifica (I)

Pentru a-şi exprima nevoile, bebeluşul dispune de un întreg repertoriu de plânsete, care merge de la un simplu scâncet până la un veritabil urlet de mânie, trecând prin numeroase şi variate modulaţii. Chiar dacă fiecare copil este unic şi are propriile intonaţii, există câteva tipuri de ţipete sau planşete comune tuturor micuţilor.

FOAMEA – Scoate un sunet strident, apoi trage aer în piept. După aceea, sunetele sunt din ce în ce mai puternice… Ţipătul este scurt, răsunător, ritmat şi creşte în intensitate pe măsură ce copilul îşi pierde răbdarea.

Pentru părinţi, ţipetele de foame sunt fără doar şi poate cel mai uşor de identificat, chiar dacă nu coincid neapărat cu orele prevăzute pentru biberon. Sunt de asemenea cele mai frecvente.

Foamea se află la originea celor mai multe lacrimi ale bebeluşilor în primele săptămâni, în special noaptea. Senzaţia de foame se transformă rapid în durere şi angoasă pentru bebeluş; de aceea, trebuie satisfăcută neîntârziat. Daţi-i sânul sau biberonul chiar dacă l-aţi mai hrănit cu puţin timp înainte.

Liniştiţi-vă, un copil nu e niciodată hrănit prea mult. Dacă nu foamea i-a declanşat plânsul, va întoarce capul sau va închide gura.

Legatura afectiva

Ca tineri părinţi, am avut cu toţii ocazia să auzim comentarii care insinuează că a da prea multă atenţie unui copil, a-l mângâia prea mult când plânge, a-l legăna prea des sau pur şi simplu a răspunde prea repede nevoilor sale ar însemna să îl „răsfăţăm”.

Nu numai că acest lucru este complet fals, dar s-a demonstrat că atenţia şi stimularea favorizează dezvoltarea copilului, permiţând crearea unei legături esenţiale pentru siguranţa şi încrederea sa: legătura afectivă.

Ce este ataşamentul?

Este legătura afectivă intensă care se dezvoltă între copil şi părinţii săi şi care îi permite acestuia să se simtă iubit, încrezător şi, mai ales, în siguranţă.

Ataşamentul este acea relaţie privilegiată care se dezvoltă în primii ani între părinte şi copil (în special între 6 luni şi 2 ani).

Această legătură se dezvoltă treptat, răspunzând nevoilor fizice şi emoţionale ale copilului.

Dacă acest proces se desfăşoară în condiţii bune, vorbim despre o legătură afectivă securizantă.

Cauzele psihologice ale baby blues-ului

Trecerea de la statutul de femeie însărcinată la cel de mamă nu este întotdeauna uşor de acceptat, şi multe femei se tem că nu îşi vor putea asuma responsabilităţile care vin odată cu acest nou rol, mai ales când este vorba despre primul copil.

Ele devin deosebit de sensibile la observaţiile sau la criticile celor din jur, cultivând uneori ideea că nu sunt mame bune sau că nu sunt la înălţime (le e teamă că nu ştiu să se ocupe de bebeluş). Unele au dificultăţi de adaptare şi cad pradă descurajării. în astfel de situaţii, nu ezitaţi să cereţi ajutor.

Bineînţeles, problemele financiare, relaţiile de cuplu dificile, depărtarea de rude sau vârsta mamei pot de asemenea să fie factori declanşatori.

Cum depăşim această stare sau cum ne păstrăm calmul? În primul rând, o prevenim. Una dintre cele mai bune căi de a înlesni întoarcerea acasă este pregătirea minuţioasă (camera copilului va fi gata, congelatorul va fi plin cu mâncare pregătită din timp, familia va sări şi ea în ajutor etc).

În cazul în care survine starea de baby blues, iată câteva moduri de a o depăşi:

  • Nu încercaţi să ascundeţi această stare. Dacă o arătaţi, veţi beneficia de mai mult sprijin şi susţinere.

  • Vizitaţi alte mame care au copii mici. Aşa veţi putea face schimb de experienţă şi veţi putea vorbi despre ce vi se întâmplă.

  • Acceptaţi ajutorul mamei sau al soacrei (evitaţi să vă izolaţi).

  • Concentraţi-vă asupra priorităţilor. Nu este atât de grav dacă nu faceţi zilnic curăţenie!

  • Odihniţi-vă de câte ori aveţi ocazia. în loc să spălaţi, mai bine dormiţi în timpul siestei bebeluşului! Nu vă temeţi să lăsaţi din când în când copilul în grija altcuiva. Veţi avea astfel răgazul de a vă ocupa de dumneavoastră sau de a sta împreună cu soţul (pentru a vă relaxa).

Dacă vă îngrijorează sănătatea dumneavoastră, nu ezitaţi să discutaţi despre acest subiect cu medicul de familie.

 

Ce este baby blues?

Baby blues (sau sindromul celei de-a treia zile) este numele dat indispoziţiei trecătoare, frecvente, care survine după naşterea bebeluşului (între a treia şi a zecea zi de la naştere).

Nu este vorba de o boală, ci de o consecinţă naturală a scăderii drastice a nivelului unor hormoni. Mamele nu ar avea aşadar de ce să se învinovăţească pentru această stare, căci ar trebui să dispară cu timpul. Baby blues-uleste diferit de depresia post-partum, mai puţin frecventă şi mai gravă (deşi 10-20% dintre stările de baby bluesse transformă în depresie).

Simptomele baby blues-uluisunt adesea similare cu cele ale depresiei: iritabilitate, crize frecvente de plâns, angoasă (în legătură cu bebeluşul), tristeţe, oboseală extremă, pierderea motivaţiei, hipersensibilitate, anxietate, insomnie. În cele mai multe cazuri, aceste simptome dispar în câteva zile. Dacă, în schimb, indispoziţia durează mai mult de 15 zile, trebuie luate măsuri de precauţie, inclusiv un consult specializat, pentru a vă asigura că nu este vorba de o depresie, caz în care e nevoie de sprijin şi monitorizare.

Potrivit anumitor cercetători, între 30 şi 80% dintre femei prezintă simptome ale baby blues-ului.Acestea apar de obicei între a doua şi a zecea zi de la naştere. Este demn de reţinut că de cele mai multe ori această stare este trecătoare şi nu depăşeşte două-trei zile (ajungând uneori la una până la două săptămâni).

Această stare este prin urmare mult mai frecventă decât ar crede unii, fiind de asemenea o sursă importantă de vinovăţie pentru tinerele mame.

 

Care este rolul tatălui?

Rolul tatălui a fost mult timp acela de cap al familiei, responsabilde întreţinerea acesteia, însă rolul s-a extins în ultima vreme, căpătândo importanţă din ce în ce mai evidentă. „Noii taţi” se implică mai mult în viaţa copiilor, se interesează de educaţia şi de îngrijirea de care aceştia au nevoie.

Sunt în egală măsură mai puţin detaşaţi şi distanţi, mai atenţi şi mai afectuoşi cu ei. într-adevăr, taţii au ştiut să le sprijine pe mame, luându-şi chiar concedii parentale pentru a se putea ocupa de copiii lor.

Taţii ocupă aşadar un loc foarte important şi joacă un rol nu secundar, ci complementarcelui al mamei şi vor să instituie o relaţie afectivă cu copilul lor. De altfel, s-a demonstrat că prezenţa paternă este foarte importantă în viaţa bebeluşului, încă de la naştere.

Chiar înainte de a vedea chipul tatălui, micuţul îi simte prezenţa masculină: contactul fizic, mirosul, vocea… Stabileşte aşadar imediat o relaţie afectivă, un ataşament care nu poate fi decât benefic.

 

A rămâne însărcinată… o adevărată aventură

Sarcina reprezintă o aventură unică în viaţa unei femei, fiind şi un prilej de bulversări fizice şi psihice foarte puternice. Mai mult decât atât, este o aventură trăită în uniune cu mica fiinţă care locuieşte în noi, care se dezvoltă treptat şi ocupă, pe zi ce trece, un loc tot mai important în viaţa noastră.

Sarcina constituie de asemenea ocazia de a stabili o legătură aparte cu bebeluşul.

Această relaţie evoluează progresiv şi capătă o semnificaţie foarte specială începând din luna a cincea, când prezenţa celui care convieţuieşte cu noi se face simţită mai concret, iar legăturile dintre mamă si bebeluş se intensifică.