google7e793ea4495c473d.html

Fricile induse si efectele lor necontrolate

Inducerea fricii unui copil pentru a-l cuminti, pe cat este de la indemana parintelui, pe atat de traumatizanta este pentru copil. Nu multi isi dau seama de acest aspect si utilizeaza sisteme indirecte de cumintire ce pot avea repercursiuni pe termen mediu sau lung pentru copil... Citeste mai mult... »

Cum pregatim copilul pentru sosirea unui fratior sau a unei surioare?

Aparitia unui alt copil in familie necesita adesea o pregatire diferita de cea realizata pentru primul copil. Citeste mai mult... »

Secretele intarzierii limbajului

Ce melodie poate fi mai frumoasa pentru un parinte, decat glasul copilului sau? Pe fondul unei dezvoltari normale, limbajul ramane o problematica de alegere. Pentru copil comunicarea trebuie sa reprezinte o... Citeste mai mult... »

Cum facem fata bebelusului?

Ce puteti face daca va simtiti depasiti de situatie ? Se intampla extrem de des ca parintii sa isi faca foarte multe griji crezand ca nu vor fi capabili sa raspunda corespunzator nevoilor copilului lor si sa se simta depasiti de situtaie. Lipsa de incredere, descurajarea, senzatia ca sunt singuri, tristetea, sentimentul „ca nu mai poti” sunt reactii normale, fiind de fapt aspecte ale procesului de invatare de a fi parinte. Citeste mai mult... »

Intreaba psihologul

Daca esti ingrijorat cu privire la evolutia copilului tau, simti ca nu mai faci fata tensiunilor familiale, nu stii cum sa gestionezi anumite situatii delicate legate de copilul tau/familia ta,ai nevoie de cineva care sa te asculte si sa te indrume spre gasirea celor mai bune solutii...Psihologul nostru este aici pentru tine, pregatit sa te ajute. Citeste mai mult... »

Rosu, albastru, galben, roz... Ce culoare iti place sa te inconjoare? Vrei sa stii ce efecte au culorile asupra comportamentului copilului tau? Acum poti afla secretele culorilor... Citeste mai mult... »

 

Sarbatori fericite!

Paste fericit

Povesti terapeutice

Ce semeni aia culegiBlidul de lemn – Poveste cu talc

 

după o povestire de Lev Tolstoi

 

Ce seamănă omul, aceea va şi culege”

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii
ăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…ăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

 

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcatură – boabele de mazare i se rostogoleau din lingură, pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până într-o zi când…

 

Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazare şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

 

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare cand îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

 

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl, duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii
mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care sa mănânci tu şi mami, când cresc eu mare…” A zambit şi s-a întors la “treaba” lui.

 

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămană fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

 

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare, din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

 

 

Copiii sunt ca niste radare extreme de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt intotdeauna pe receptie iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza.

 

Constanta Vasile – Psiholog clinician/Consilier analitic

 

Cariile si socul emotional al copiilor

Copil la dentistAparitia la copii de varsta mica a cariilor dentare, poate avea la baza mai multe cauze. Trebuie sa stiti ca, cariile sunt dezvoltate de Streptococcus Mutans, aceasta fiind bacteria care transforma zaharul din cavitatea bucala in acid lactic, ce ataca smaltul dintilor, facand astfel dintii sa devina sensibili la carie timp de mai multe ore.

 

Cauzele principale care duc la aparitia cariilor la copii sunt:

 

  1. Bacteriile din cavitatea bucala, care se activeaza la o igiena dentara defectuasa

  2. Alimentatia bazata in special pe dulciuri (produse zaharoase). Zaharul eset un precursor al cariei dentare, bacteriile din cavitatea bucala se hranesc cu zahar.

  3. Igiena orala incorecta, pentru o dantura sanatoasa copilul, acesta trebuie sa-si realizeze periajul dentar de cel putin 3 ori pe zi, dupa fiecare masa.

  4. Cariile de biberon, sunt cariile care apar atunci cand alimentatia este predominant realizata de laptele din biberon, cand de fapt copilul ar trebui sa manance alimente solide,

 

Studiile arata, ca sunt din ce in ce mai multi copii sub 10 ani care dezvolta carii si care au nevoie de consultul dentistului. Dentistul intr-adevar isi face treaba si dintisorii cariati sunt tratati si reconstruiti cu tot felul de substante chimice (amalgam) care poate produce cu timpul alte si alte probleme de sanatate.

 

Noua medicina Hamer sustine ca orice tip de afectiune, inclusiv caria dentara apare datorita unui soc emotional. Astfel ca depasind conflictul emotional, dintele cariat isi recapata sanatatea.

 

Am preluat in totalitate un pasaj din cartea(atasat link) Medicina mai presus de toate:

 

“Este important sa se inteleaga socul emotional de plecare pentru a pastra o dentitie sanatoasa : medicina Noua este si ( mai ales) o medicina preventiva. Ne vom preocupa aici de smaltul dintilor, partea exterioara a dintelui care il protejeaza de uzura masticatiei, precum si de dentina, partea care se gaseste sub smalt si care confera forma dintelui.

 

Confruntarea

 

Saint Bernard si basetul german

 

Exista numeroase rase de caini care se inteleg mai mult sau mai putin bine intre ele. Cand doi caini care se intalnesc simpatizeaza, ei emit anumite mormaituri si se adulmeca reciproc agitandu-si coada; cand stau la panda si nu au intentia de a simpatiza, isi arata dintii.Dar Saint Bernard-ul si bassetul german nu se pot suferi. Daca se zaresc de la distanta, schimba trotuarul si se ignora unul pe celalalt.

Basetul german ar cam vrea sa il muste, insa este atat de mic incat nici nu se pune problema si Saint Bernard-ul ar da orice sa il transforme, dintr-o inghititura . Dar este atat de mare incat daca ar ceda dorintei sale, si-ar pierde credibilitatea in fata celorlalti caini. Astfel, bassetul gandeste: “nu il pot musca pentru ca sunt prea mic, imi este imposibil sa fac asta”, traind un conflict de davlorizare fizica care se termina cu o osteoliza ( o gaura) in dentina. Saint Bernard-ul isi spune: “Nu trebuie sa il musc, nu am dreptul deoarece sunt mult mai puternic in comparatie cu el ”, traind un conflict de devalorizare de sine cu caracter moral, care duce la aparitia unei carii, pe care noi, in ignoranta noastra o atribuim interventiei microbilor.

 

Cand merg la scoala, copiii se afla pe pozitia bassetului german , iar profesorul este Saint Bernard-ul care mentine disciplina si spune lucruri plictisitoare. Copilul ar vrea sa o muste, insa este atat de mic ca nu poate face asta, asa incat conflictul activ provoaca carii. Daca ma devalorizez ca dintii mei nu sunt capabili “sa muste”, creierul ordona aparitia unei carii in locul unde actiunea este franata. Cand parintii se afla intr-o situatie precum aceasta, le-ar fi suficient sa aplice o stratagema simpla pentru rezolvarea problemei: puneti-va copilul in fata unui mar care va reprezenta Saint Bernard-ul, pentru a –si infige dintii in el! Stima basset-ului va creste simtitor. Folosirea simbolica a marului este extrem de eficienta! ( Sa nu se supere medicii dentisti: oricum se pare ca nu duc lipsa de munca…)”

 

Informatii utile :http://www.newmedicine.ca/gnmsessions.php

 

 

Corina Pirsean

 

Scrisoarea copilului catre parintii sai !

Povesti terapeuticeManutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.

Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.

Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.

Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa  ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!

Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator. Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.

Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

 Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !”

De Jacques Salome

 

Fidelitatile = Angajamente ale sinelui

FidelitateaÎn relaţiile dintre oameni se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei.

Pentru a încerca să definim mai clar lucrurile încă de la început, vom cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze dar şi că între entităţile înzestrate cu viaţă oamenii sunt singurii care pot dezvolta sentimente faţă de ceilalţi ori faţă de sine.

Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa de la început, şi acesta va evolua, se va modifica, va fi înţeles şi asumat diferit de cel care îl manifestă şi de cel ce-l primeşte.

Relaţia este şi ea vie, deci şi ea va evolua. Cum o relaţie implică două sau mai multe persoane, ea va evolua diferit pentru parteneri şi nu va avea în mod obligatoriu acelaşi parcurs şi ritm.

Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine, la un moment dat, al existenţei personale, va trebui să se conformeze următorului şablon:

EU mă implic AZI, cu ceea ce SUNT, faţă de TINE, cu ceea ce EŞTI. Eu mă implic în această relaţie cu o parte din mine, care se află în continuă evoluţie, evoluţie pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine, aflată tot în evoluţie şi pe care nu o cunosc şi nici tu nu o cunoşti încă. Ne implicăm pe un anumit termen, pe care nu-l putem anticipa cu precizie, cu părţi din noi pe care încă nu le cunoaştem, ceea ce înseamnă că nu îi cunoaştem încă pe cei care vom deveni şi acţiona.”

Un angajament lucid şi sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare presupune trei componente: „eu”, „tu” şi „o parte din noi pe care nu o cunoaştem” care se poate manifesta în orice fel posibil, fiind în evoluţie continuă; practic această a treia parte înseamnă un mister.

Deci, în angajamentele noastre nu pornim singuri, ci alături de această parte imprevizibilă, incontrolabilă care, prin manifestările şi schimbările ei, ne poate uni sau ne poate depărta unii faţă de ceilalţi. În acest angajament noi implicăm acea parte din noi pe care (credem că) o cunoaştem foarte bine, dar care şi ea se prezintă prin imagini pe care “EU VREAU să le expun şi pe care TU LE VEZI AŞA CUM VREI să le vezi”. Însă implicăm la fel de mult şi o parte din noi pe care nu o cunoaştem şi care ţine de zonele noastre de umbră, în spaţii în care putem evolua total necontrolat şi imprevizibil, în moduri şi direcţii chiar de neconceput logic în momentul sau zona de lumină.

De asemenea, în angajamente ne implicăm faţă de ceea ce cunoaştem, ştim şi vrem să vedem în celalalt. Dar ne angajăm, cum am spus, şi faţă de zona lui de umbră şi mister, necunoscută niciunuia dintre noi. Aceste părţi de umbră nu pot fi însă greşit gestionate, ignorate, ignorare care ar reprezenta o greşeală fatală, pentru că ele dictează ceea ce vom deveni. Asumarea existenţei şi puterii lor de influenţă şi decizie, garantează implicit o mare parte din puterea noastră de înţelegere, asumare şi, putem să-i spunem frumos, control în şi faţă de angajamentele noastre. Nu putem ignora şi nici ascunde pentru multă vreme ceea ce am devenit sau devenim într-un angajament. Şi nici nu este corect faţă de noi înşine sau unul faţă de celălalt (ceilalţi).

Adesea, ca măsură sumară de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică angajamentele sau relaţiile noastre prin negarea existenţei acestei zone de mister şi manifestarea unei false puteri de control, cu certitudini distructive faţă de noi şi ceilalţi, cu credinţe idealiste şi încrederi oarbe care ajung, de foarte multe ori, să ne dea replica dură a schimbărilor şi palma aruncării într-un abis plin de angoase şi frământări ale logicii. Zonele de umbră ale sufletului şi personalităţii noastre nu joacă după reguli ale logicii minţii ci, de cele mai multe ori, după reguli de „logică” ale inimii şi psihicului, a emoţionalului.

Fidelitatea faţă de noi înşine reprezintă acel liman, acel refugiu şi ancoră în jurul căreia se încarcă nevoile noastre de coerenţă internă atunci când se manifestă pregnant şi este mult prea mare distanţa între respectul faţă de angajament sau relaţie, respectul faţă de celălalt şi respectul de sine, conflicte aprinse de loialitate.

Ştim că:

  • Nu orice exprimare devine comunicare;

  • Nu orice relaţie evoluează în ataşament;

  • Nu orice „schimb” afectiv se transformă într-un angajament.

Totuşi, toate aceste posibilităţi circulă sub forma de potenţial în orice întalnire dintre oameni.

Rămâne şi ţine doar de noi, la nivel individual, să ne fixăm indicatoare şi/sau repere clare în raport cu:

  • Cum putem menţine claritatea şi coerenţa în angajamentele noastre, în alegerile de viaţa sau întalnirile din viaţă, în respectul faţă de sine şi faţă de celalalt?

  • Cum putem armoniza nevoia de calitate, durată şi rigoare a angajamentelor luate cu schimbarea, evoluţia şi transformările necesare?

Să nu uităm că fidelitatea faţă de celălalt şi faţă de angajamentul într-o relaţie este direct proporţională cu fidelitatea faţă de sine. Dacă acceptăm că una dintre premisele de bază ale libertăţii umane este aceea de a dezvolta capacitatea sinelui de a face alegeri, descoperim că a face o alegere înseamnă, de fapt, a renunţa la ceva şi a rămâne fidel sinelui şi valorilor şi reperelor acestuia.

Fiţi liberi, frumoşi, autentici! Aproape nimic nu contează mai mult decat să fii TU, să fii fidel ţie insăţi…

Meda Dobocan – Preşedinte AFS

Agresivitatea genereaza agresivitate

Agresivitatea genereaza agresivitateEste absolut evident ca familia este unitatea de baza a societatii. In familie suntem socializati initial si legaturile cu membrii familiei se presupun a fi foarte puternice. Si totusi, statisticile releva un fenomen de-a dreptul ingrijorator: in unele tari, violenta in familie atinge, dupa unii autori, cote de pana la 10-20%.

Si mai alarmant este “drumul” violentei in familie: agresivitatea creeaza agresivitate, se raspandeste ca un flagel ce afecteaza toti membrii familiei.

Un adult care a fost victima abuzului parental in copilarie tinde sa-si abuzeze propriul copil / partener sau sa fie victima abuzului in cuplu. Copilul abuzat tinde sa-si agreseze atat fratii, cat si parintii. S-a constatat ca abuzarea partenerului de cuplu se asociaza cu faptul de a fi crescut intr-un mediu familial violent. Exista de asemenea o legatura intre violenta indreptata impotriva copiilor si factori precum: izolarea, conflictul marital, faptul de a fi fost victima abuzului in copilarie. Eforturile de a iesi din acest ciclu al violentei includ incercari de a proteja victima, de a-l ameninta pe cel care comite abuzul si de a crea un climat familial normal.

Violentei in familie i se potriveste de minune observatia fundamentala referitoare la escaladarea conflictului: la agresivitate se raspunde prin agresivitate. Este o implicatie reala si dovedita in cotidian. Parintii sunt in cea mai mare masura responsabili pentru agresivitatea copiilor lor (a se vedea teoria invatarii sociale, care se potriveste cel mai bine aici). Iar parintii copiilor violenti si ai celor abuzati provin de regula ei insisi din familii in care, ca mijloc de disciplinare, se folosea pedeapsa fizica. Cei mai multi parinti care-si maltrateaza copii au un mariaj instabil, sunt incapabili sa satisfaca nevoile de dependenta ale copiilor si au probleme in a stabili legaturi empatice cu acestia. Destul de frecvent se constata chiar prezenta unor tulburari psihologice si psihiatrice in comportamentul lor.

Iata ce spune despre acesti psihopati agresivi Ara Kerestegian in Eseu despreagresivitate (1997): Legatura intre agresivitate si psihopat este atat de stransa incat face corp comun, agresivitatea fiind parca, incorporata in structura psihopatului, dupa cum psihopatul, parca este fructul agresivitatii.

E. Merill a propus (1962) o tipologie a parintilor abuzivi in utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor pe care o redam in continuare (cf. A Neculau, 2003):
• tipul I: parinti caracterizati printr-un nivel inalt de agresivitate si care nu-si pot stapani tendintele violente, reactionand disproportionat la provocari minime;
• tipul II: parinti rigizi, care resping copilul si-l priveaza de afectiune; preocupati de propria persoana;
• tipul III: parinti pasivi, care evita sa-si exprime sentimentele si dorintele; persoane dependente, imature si capricioase, au o doza considerabila de
agresivitate (dar mascata);
• tipul IV: acesti parinti sunt persoane frustrate din cauza unor dezabilitati fizice care-i impiedica sa-si sprijine propria familie; gradul accentuat de frustrare conduce la pedepsirea severa a propriilor copii.

Constanta Vasile – Psiholog clinician / Consilier analytic

Meda Dobocan – Presedinte Asociatia Familie Sanatoasa

Criteriile de diagnostic pentru Tulburare prin Anxietate de separare

AnxietateAsa cum am vazut in articolul anterior, anxietatea de separare este un fenomen cu care multi dintre noi interactionam, chiar daca uneori nu suntem constienti de acest lucru.

 

Experientele copilariei care dau nastere fricii de necunoscut ne pot determina comportamentul si ne pot influenta covarsitor modul in care reactionam si privim lumea si experientele vietii. Primul pas catre tratarea anxietatii se face o data cu dorinta noastra de a ne vindeca. Criteriile de diagnostic corect, succinct prezentate sunt:

 

A. Din punct de vedere al dezvoltarii armonioase anxietatea nepotivita si excesiva in legatura cu separarea de locuinta sau de aceia fata de care persoana este atasata, este dovedita de trei (sau mai multe) din urmatoarele manifestari:

  1. Suferinta recurenta excesiva la separarea sau la anticiparea unei separari de casa sau de o figura majora de atasament;
  2. Ingrijorare persistenta sau excesiva in legatura cu pierderea suferita sau in legatura cu posibilul rau care s-ar putea intampla unor figuri majore de atasament;
  3. Ingrijorare persistenta sau excesiva ca un eveniment nedorit va duce la separarea de o figura majora de atasament (de ex: ca se va rataci sau ca va fi rapit);
  4. Lipsa dorintei sau refuzul, persistente, de a merge la scoala sau in alta parte, din cauza fricii de separare;
  5. Frica, persistenta si excesiva, sau ezitarea/lipsa dorintei de a ramane acasa singur sau fara figura majora de atasament ori de a ramane singur in alte medii, fara adulti semnificativi;
  6. Ezitare sau refuz, persistente, de a merge la culcare fara sa fie aproape de o figura majora de atasament ori ezitare sau refuz persistente de a dormi in alta parte decat acasa;
  7. Cosmaruri repetate, implicand tema separarii;
  8.   Acuze repetate de simptome somatice (cum ar fi cefalee, dureri de stomac, greata sau varsaturi) atunci cand se produce sau este anticipata o separare de figuri majore de atasament.

B. Durata tulburarii este de cel putin 4 saptamani.

  1. Debutul este inaintea varstei de 18 ani
  2. Tulburarea cauzeaza suferinta semnificativa clinic sau alterari sociale, academice (ocupationale) sau in alte domenii importante ale functionarii.
  3. Tulburarea nu apare numai in cursul unei tulburari pervazive a dezvoltarii, al schizofreniei sau unei alte tulburari psihotice si (la adolescenti si adulti) nu este explicata mai bine de tulburarea prin panica cu agorafobie.

Debut precoce = daca debutul s-a manifestat inaintea varstei de 6 ani.

 

Sursa: Manual de buzunar de Psihiatrie Clinica, de Kaplan and Sadock

 Constanta Vasile – Psiholog clinician/Consilier analitic

 

 

 

 

 

 

Anxietatea de Separare

Boy holding onto his motherAnxietatea de separare este un fenomen cu care multi dintre noi interactionam, chiar daca uneori nu suntem constienti de acest lucru.

Un exemplu in care anxietatea de separare este prezenta se regaseste in momentul in care copiii se despart de parintii lor in prima zi de scoala.

Ei plang si isi manifesta opozitia fata de timpul scurt pe care nu il mai petrec cu parintii lor.

Aceasta afectiune este activata in momentul in care interactionam cu o experienta traumatica (o boala incurabila, o despartire, moartea unei persoane dragi).

Astfel, persoanele care sufera de anxietate de separare se ingrijoreaza mai usor si se tem ca ceva tragic se poate intampla cu ele sau cu persoanele pe care le iubesc.

Aceasta este modalitatea in care reactioneaza copiii atunci cand sunt se despart de parinti pentru a merge la scoala, insa la varsta adulta, monstrii copilariei se transforma in boli, accidente sau orice alte evenimente neplacute care ii pot indeparta de cei dragi.

Mai mult decat atat, exista studii care arata ca anxietatea de separare este o extensie a unui atasament disfunctional stabilit intre noi si parintii sau ingrijitorii nostri atunci cand eram copii.

Aceasta legatura ne determina sa fim mai vulnerabli la varsta adulta, in special in momentele mai tensionante.

Experientele copilariei care dau nastere fricii de necunoscut ne pot determina sa ne simtim infricosati sau anxiosi.

Acest scenariu apare in special in cazul familiilor cu o situatie materiala dezavantajoasa, cu dificultati emotionale sau cu abuz de droguri sau alcool.

Aceste “preocupari” stresante ii pot determina pe parinti sa-si neglijeze copiii, ceea ce-i determina pe cei din urma sa simta instabilitatea iubirii sau atentiei parintilor lor.

Pe de alta parte, daca parintii isi protejeaza copiii in mod exagerat, acest fapt poate conduce la o stare de anxietate crescuta in randul copiilor cu privire la lucrurile negative care li se pot intampla.

Desi anxietatea de separare difera in functie de fiecare persoana in parte, cercetatorii au descoperit cateva caracteristici general valabile ale acestei afectiuni:

  1. Anxietatea de separare este prezenta mai mult in viata femeilor decat in cea a barbatilor.

  2. In cazul anumitor persoane, anxietatea de separare aparuta in copilarie poate continua la varsta adulta.

  3. Simptomele acestei afectiuni apar in urma unui eveniment traumatic. Insa exista si anumite schimbari care pot activa aceste simptome in cazul anumitor persoane (schimbarea job-ului, a partenerului, etc).

  4. Anxietatea de separare are perioade in care poate fi profund activata si altele in care nu isi face simtita prezenta.

  5. Printre simptomele pe care le putem enumera, amintim: gandul exagerat ca ii putem pierde pe cei dragi, cosmarurile in care aceste frici sunt prezente, tristetea, incapacitatea de a ne concentra, evitarea de a dormi departe de fiintele iubite.

  6. Anxietatea de separare este prezenta mai mult in cazul adultilor decat in cazul copiilor.

Desi tratamentul acestei afectiuni se intinde pe o durata mai lunga de timp, anxietatea de separare poate fi vindecata.

Fie ca alegem varianta medicamentelor, a sedintelor de psihoterapie sau a imbinarii acestora, primul pas catre tratarea anxietatii se face o data cu dorinta noastra de a ne vindeca.

Resurse: http://www.psychologyineverydaylife.net

Sursa: www.damaideparte.ro